Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Starea Teatrelor Naţionale

De ce nu te poţi ţine de cuvînt în România - (Bună)starea teatrelor naţionale (II)


Observator Cultural, martie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Cînd se va simţi mîna dvs. la Teatrul Naţional din Bucureşti? În cel mai fericit caz, peste un an. [...] E şi un avantaj de timp: contractul meu este pe cinci ani şi cred ca abia după doi ani pot vorbi de o intrare în normalitate."

Se împlinesc, peste puţin timp, trei ani de la acest interviu (n.r. Observator cultural, nr. 270, mai 2005) acordat de Ion Caramitru lui Ovidiu Şimonca, la numirea sa în postul de director al Naţionalului. Iar normalitatea la TNB arată că, în ţara noastră, de la vocaţie la aspiraţie e cale lungă.

Dintre numele de regizori pomenite de Caramitru în interviul publicat în Observator cultural - Tompa Gabor, Cătălina Buzoianu, Mihai Măniuţiu, Alexandru Dabija, Yuryi Kordonskyi -, doar cel urmă a călcat la Naţional, chiar în 2005. Dintre dramaturgii numiţi, doar Camil Petrescu şi Matei Vişniec au apărut pe afiş; pe Marin Sorescu, Iosif Naghiu, Dumitru Solomon sau Ionesco nu s-a încumetat nimeni încă să-i pună în scenă (iar în România dacă un director de scenă n-are chef de un anume autor, nici o şansă pentru directorul teatrului să-l convingă). Regizorii în vogă fie fug de Naţional ca dracu' de tămîie (cazul tinerilor), fie, dacă tot e teatru naţional, unde totul se poate, că-i pe bani de la stat, vin cu pretenţii imposibil de satisfăcut dacă vrei să supravieţuieşti experienţei.


"După ce criterii se va mai juca un spectacol? După audienţa la public. Poţi să mai joci o piesă la care nu vine publicul? [...] Şi să nu uit să invoc profitul moral al unui spectacol."

Naţionalul a încheiat în 2007 o analiză de public, din care reiese că oamenii vin la teatru. Iar cît timp oamenii (acea categorie generică de public în care se amestecă pensionarii în căutarea unor contacte sociale şi a ocaziei de a mai scoate mirosul de naftalină din hainele "bune", familiile dornice de quality time şi contexte educative pentru progenituri, liceeni intelectualişti care vor să-şi impresioneze virtuala pereche, spectatorii constanţi şi cei nimeriţi din întîmplare) umplu sălile, nu există nici un motiv de a le tulbura obişnuinţele. Sălile umpute de-a valma, fără strategie şi fără miză, sînt singura iluzorie protecţie în faţa criticilor venite preponderent din partea unei prese ipocrit comercialiste.

În afara cercurilor de iniţiaţi şi a publicurilor specifice, titulatura de Naţional oferă o garanţie a calităţii (căci lucrurile despre am auzit şi am citit sînt mai bune decît necunoscutul); oamenii vin, nu ştiu ce caută sau ce vor, cred că aşa trebuie să fie. Spectacolele Naţionalului formează gusturi după un calapod a cărui măsură nimeni n-o stabileşte, nimeni n-o gîndeşte. Totul, pentru că în capitala României nu ai nevoie de strategie, nici măcar repertorială, ca să ocupi o sală a unui teatru de stat: un oraş de trei milioane de locuitori, cu obişnuinţe culturale, are nici o duzină de spaţii exclusiv de spectacol. Publicul e captiv.


"Cum veţi încuraja dramaturgia contemporană românească? Lucrul este pus la punct în detaliu. Sala Atelier doresc să o orientez, aproape integral, către spectacolul experimental. Ea este o sală cu geometrie variabilă, un spaţiu mai mult sau mai puţin neconvenţional, care poate fi folosit în mai multe ipostaze. În paralel cu această destinaţie, voi impune acolo prezentarea pieselor semnificative scrise astăzi. Şi avem ce prezenta."

Idolul şi Ion Anapoda în regia lui Ion Cojar. Dulcea pasăre a tinereţii în regia lui Tudor Mărăscu. Jocul ielelor în regia lui Claudiu Goga. Sînziana şi Pepelea în regia lui Dan Tudor. Aşa arată teoreticul experiment, în întruparea lui sub chipul premierelor din ultimii ani. O singură piesă scrisă astăzi s-a montat la Sala Atelier - Viaţa mea sexuală de Cornel George Popa, în regia lui Sorin Militaru (o a doua e în repetiţii), dacă nu includem în această categorie textul Comedie roşie al unui fost turnător, actualmente septuagenar. Un singur spectacol poate fi considerat experimental - Privighetoarea şi trandafirul după Oscar Wilde, în regia lui Carmen Lidia Vidu, propunere venită din partea regizoarei şi iniţiativă a ei.

E de înţeles ca TNB să dorească să promoveze textele premiate la concursul Uniter-ului, dar frecvenţa montărilor (una la un an şi jumătate) şi calitatea lor justifică, ele, încrederea iniţială a actualului director că "avem ce prezenta"? Contribuie sporadicele producţii (pentru care s-a dovedit că e greu să găseşti regizor) la creşterea calităţii noii dramaturgii? Problema nu e că spectacolele TNB-ului (mai toate) sînt slabe, problema e că ele nu scriu nici o istorie, nici a trecutului, nici a viitorului teatrului românesc.

"Ce vă doriţi ca director al TNB? Vreau să recuperez frumoasa lui glorie de altădată, altădată însemnînd perioada 1990-1993."

Pînă la glorie, a fost imperativul îndepărtării din clădirea teatrului a firmelor şi firmuliţelor care-o parazitau, pentru o chirie simbolică, de pe vremea lui Dinu Săraru ori dinainte. Obligaţia de a crea "evenimente", spectacole grandioase care să poată umple Sala Mare, la concurenţă cu circul şi stadioanele - şi aşa s-a născut Burghezul gentilom, genul acela de întîmplare teatrală la care spectatorii vin ca să fie văzuţi şi să calculeze mental, cu mîndrie, devizul de producţie. În 2006, Inimă de cîine, cu care a debutat directoratul lui Caramitru, avea parte de mai multe nominalizări la Premiile Uniter, inclusiv pentru cel mai bun spectacol; în 2008, prima scenă a ţării e nominalizată doar la un rol secundar, foarte discutabil (Florina Cercel pentru Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal). Ca să ajungă la gloria anilor '90-'93, TNB ar trebui să dea anunţ în presă: "Căutam Andrei Şerban", şi să spere că va şi primi răspuns.

Trăim într-o civilizaţie a vedetelor, a numelui care atrage după sine capital de vizibilitate. Cu excepţia lui Marius Manole, care populează şi spaţii independente cu bună reputaţie, şi a lui Dan Puric (să zic şi Claudiu Bleonţ?), vedetele Teatrului Naţional din Bucureşti aparţin generaţiei care bate acum 70 de ani. Uneori, e vorba de 70 de ani de teatru, în cazul lui Radu Beligan. Despre cei mai mulţi dintre tineri, se aude mai mult la rubricile de monden. Chiar şi aşa, pentru o instituţie cu o sută de actori cu carte de muncă, Naţionalul apelează cam des la colaborări (de la Victor Rebengiuc la Crina Mureşan). TNB suferă de aceeaşi criză care afectează construcţiile civile în România: lipsa personalului calificat. O parte din energia managementului se consumă în strategii de persuasiune a tehnicului, angajat pe perioadă nedeterminată cu salariul cvasiminim pe economie. O altă parte, în administrarea masei de actori: pentru ca toată lumea să fie implicată în procesul artistic, multe dintre producţii au distribuţie mare - da, dar un contingent important (numeric) de actori au angajamente prin alte locuri, fie ele şi Facultatea de Teatru...

Nici lecturi, darămite altfel de proiecte, nu se pot face, în condiţiile în care de la buget nu prea ai cum plăti electricienii, regizorii tehnici şi restul lumii cu sume care să-i motiveze să nu-şi bage tocmai picioarele. Centrul "Ion Sava", mărul discordiei care l-a îndepărtat pe Andrei Şerban de Naţional, are de luni bune un director, în persoana regizoarei şi profesoarei Sanda Manu; nici un proiect al centrului n-a fost făcut public în ultimul an, iar secţiunea site-ului TNB dedicată lui e goală. Dacă nu administraţia şi sindicalismele de tot felul (ca să nu mai vorbim despre preocupările legate de consolidare, în condiţiile în care, la proximul cutremur de amploare, numai stîlpii Sălii Mari ar mai rămîne din clădire), atunci ce împiedică conducerea TNB să rişte totul pe cartea împingerii repertoriului undeva mai aproape de secolul XXI? Sau, dacă nu a repertoriului, măcar a abordării relaţiei cu ziua de azi, comunitatea şi cotidianul ei. Pînă la Dumnezeul artei te mănîncă sfinţii atelierelor de producţie, ai organigramelor şi facturilor de zugrăveală. Constaţi că în foaier nu poate fi amenajat un bar, restaurant sau aşa ceva din cauză că nu are ventilaţia necesară. Că departamentul "coordonare proiecte" nu poate avea nici un fel de activitate vizibilă. Etc.

Nu că n-ar merge şi-aşa: cu turnee ale spectacolelor lui Beligan prin ţară, organizate de impresari misterioşi şi la care biletele se vînd cu zecile de euro, cu un public prizonier care vine oricum, pentru că altundeva n-are unde se duce. Cu spectacole despre care se scrie cel mult îngăduitor (dar în ziua de azi nu cronicile vînd, ci machetele plătite şi articolele din revistele glossy). Iar un teatru naţional nu poate fi desfiinţat de nimeni. S-ar răscula spiritele lui Rebreanu, Camil Petrescu şi Ion Sava, cu tot cu măştile lui din Macbeth. Care, că veni vorba, n-a avut cronici entuziaste la premieră. Macbeth cu măşti a rămas legendar în istoria teatrului; se întrevede un aşa viitor pentru vreun spectacol al Naţionalului zilelor noastre?


Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.



 Toate articolele despre Starea Teatrelor Naţionale


0 comentarii

Spacer Spacer