Regizoarea Maria Adriana Hausvater (Ada Lupu, cum îşi semnează ea spectacolele) este din 2005 directoarea Teatrului Naţional din Timişoara (botezat "Mihai Eminescu", surprinzător avînd în vedere că Eminescu nici n-a trecut pe acolo). Este cea mai tînără dintre managerii instituţiilor româneşti de acest tip, iar faptul că a cîştigat concursul pentru conducerea TNT a fost pentru mulţi o surpriză.
Situaţia TNT e apropiată de cea a altor Naţionale de provincie (ca şi omologul lui din Cluj, de exemplu, teatrul timişorean împarte o unică sală cu Opera), cu nota specifică dată de faptul că deceniile de proastă gestionare artistică l-au scos cu totul de pe harta performanţelor scenice, iar primul turneu în zece ani la Bucureşti a avut loc în 2007. Teatrul Naţional din Timişoara este şi organizatorul singurului festival destinat exclusiv dramaturgiei româneşti.
Iulia Popovici: Ce te-a făcut să-ţi doreşti să fii director de teatru naţional?
Maria Adriana Hausvater: În general, n-am vrut să fiu director la nici un fel de teatru. M-am dus la Timişoara să fac un spectacol, Scrinul negru, şi am cunoscut trupa, în condiţii foarte vitrege (pe care într-un fel le-am preluat, dar care atunci erau mult mai grave: oamenii erau isterici). Nu mi se părea corect faptul că toţi mi se plîngeau mie de directoarea de atunci, Lucia Nicoară, despre care ştiam că a fost o comunistă, ceea ce nu mă împiedica să-i trimit să vorbească direct cu ea dacă au ceva de spus. Premiera a ieşit suprinzător de bine, avînd în vedere că era prima generală, de fapt, din cauza situaţiei groaznice cu împărţirea spaţiului (cu Opera). Nicoară a spus că vrea să se retragă şi eu am decis că vreau să mă duc la concurs. Eram sigură că erau multe la mijloc şi şansele mele erau mici: sînt conştientă că faptul de a fi soţia lui Alexander Hausvater e o problemă, fiindcă tuturor le e frică de el şi de posibila lui implicare. Dar am vrut să mă duc, îmi plăcuse trupa şi credeam că se poate face treabă.
M-am dus aşadar să văd spaţiile teatrului şi aşa s-a şi construit proiectul meu. E un teatru îngropat în depozite şi tîmplării, inundat şi plin de mucegai. Acum am reuşit, în doi ani şi jumătate, să avem o nouă sală, deci de prima parte ne-am achitat. Eram convinsă că proiectul meu e bun şi totuşi am fost avertizată înainte să-l depun că n-am nici o şansă. La concurs se înscrisese şi Paul Chiribuţă (actor, profesor de teatru în Franţa, colaborator apropiat al lui Silviu Purcărete, n.I.P.), despre care se aştepta să cîştige concursul. În comisie erau Florica Ichim, Cristina Modreanu, Nicolae Scarlat, Cornel Todea şi Mihai Măniuţiu; discuţia a debutat aiurea, cu Măniuţiu spunînd că atelierele sînt inutile, iar decorurile trebuie făcute în afara teatrului (externalizînd serviciile, aşadar). Dacă e aşa, atunci hai să închidem teatrele, să ne facem toţi companii independente, de care e nevoie, dar fără să desfiinţezi teatrul de repertoriu. De pildă, noi facem acum o fabrică de decoruri, să acoperim Banatul şi Transilvania (mai e una în Bucureşti), dar o facem cu oameni de teatru, nu cu specialişti în bucătării în serie.
Una peste alta, am luat concursul. Mi-am propus, în primul rînd, să facem o sală a noastră, fiindcă nu e normal să nu ai un spaţiu al tău, în care să poţi repeta, să poţi juca într-un ritm susţinut. Împărţirea sălii cu Opera e un calvar, n-avem altă sală de repetiţii, am inventat o cămăruţă pentru asta. Am adus coregrafi, regizori cu care trupa să facă ateliere, pe urmă spectacole. Problemele cu trupa nu cred că se pot rezolva într-un an, doi, e nevoie, probabil, de patru-cinci ani ca s-o pui pe picioare. E important să ai teatre de repertoriu în condiţiile în care îi dai ce are nevoie: o trupă, artişti angajaţi cu contract, spaţii, bani (chiar dacă acum se spune că teatrul se face fără bani).
I.P.: Cum se alcătuieşte un repertoriu de Naţional?
M.A.H.: Ideal e să ai nişte programe. Vrei teatru clasic, teatru contemporan, teatru pentru copii, muzical, şi le faci propuneri unor regizori. Nu pot să le cer anumite titluri, dar le cer anumite direcţii, şi aleg textul dintre propunerile lor, pentru că dacă un regizor nu vrea să monteze ceva, nimeni nu-l poate obliga, dacă n-are chef, pur şi simplu pleacă. Cred că schimbările propuse, prin noua lege a instituţiilor de spectacol, de András Demeter vor funcţiona, însă nu imediat, peste trei sau patru ani şi după multe înjurături. Aşa vor deveni şi oamenii mai profesionişti, mai preocupaţi de meserie decît de fiţe.
I.P.: Se poate întîmpla ca aceste alegeri preferenţiale ale regizorului să îndepărteze teatrul de intenţiile lui repertoriale?
M.A.H.: Nu, fiindcă ceea ce accepţi ca regizorul să monteze trebuie să se încadreze în programul teatrului şi să se armonizeze cu trupa.
I.P.: Cum, după ce criterii ai invitat regizori la Timişoara?
M.A.H.: Adevărul este că la început, fiindcă e o trupă preponderent tînără, m-am gîndit să aduc oameni mai aproape de vîrsta lor (Radu Apostol, Radu Afrim). Pe urmă, Cătălina Buzoianu, care e foarte importantă pentru Timişoara (printre altele, a jucat la începuturile carierei, actriţă fiind, pe scena Naţionalului, n.I.P.), n-a făcut niciodată un spectacol aici. Acum un an, am vorbit şi cu Alexandru Darie să monteze ceva clasic, la fel şi cu Alexandru Dabija.
Am lucrat şi cu un regizor din străinătate şi n-a funcţionat; acum mi-e teamă, pentru că vreau să facem un muzical, să chem pe cineva din America, din cauză că în sistemul nostru nu funcţionează. Încercarea pe care am făcut-o a fost un eşec, deşi Gregory Hladi e cineva bine cotat în Canada şi lucrează mult la Moscova. În condiţiile astea, regizorul devine victimă.
I.P.: În ce măsură ai reuşit pînă acum să exploatezi potenţialul întregii trupe?
M.A.H.: Pînă acum, cred că au jucat toţi, dar nu toţi s-au dezvoltat în intervalul ăsta. Probabil, o dată la doi ani trupa trebuie cernută. Evaluările anuale introduse în noua lege mi se par o formă voalată de cernere a valorii, sper chiar să funcţioneze aşa.
I.P.: Ai lucrat şi în teatre locale, ca regizoare, înainte să devii directoare de Naţional. Care crezi că sînt diferenţele fundamentale?
M.A.H.: Pentru noi, la Timişoara, faptul că teatrul are statut de Naţional e o problemă, din cauză că ne obligă la convieţuirea cu Opera. Am lucrat la Iaşi, iar situaţia era la fel de dificilă. În toate celelalte teatre în care am montat, lucrurile erau mult mai simple ca timpi de repetiţie, ca ritm al atelierelor; depinzînd de Ministerul Culturii, noi stăm însă mult mai bine la capitolul financiar. În plus, avem de-a face cu oameni care se ocupă de cultură şi cu care comunicarea e mai uşoară decît cu autorităţile locale.
I.P.: Care era statutul teatrului în comunitate la venirea ta?
M.A.H.: Pentru noi a fost foarte important să refacem personalitatea teatrului, eu veneam după o perioadă lungă de stagnare. Ai mei se supără cînd spun asta, dar după '90 Teatrul Naţional n-a existat în Timişoara. Artmedia, o companie înfiinţată de Lucia Nicoară şi încă o doamnă, fostă secretară literară în teatru, aduc mereu spectacole de teatru din Bucureşti, iar toată lumea ştie că în sala Naţionalului asta poţi vedea. Florin Piersic face şapte săli, cu 50 de lei biletul. Nimeni nu vine să-i vadă pe-ai noştri, e un fel de deviaţie de gust. Am zis că de acum încolo vom închiria sala, tot timpul, şi noi vom juca în partea cealaltă, unde facem o sală multifuncţională şi unde nu va intra nimeni altcineva. Mulţi tineri mi-au spus că le e frică să intre în teatru din cauza uşilor închise şi chiar aşa era. Am făcut evenimente ca să deschidem uşile, cabarete, şi m-am ales cu memorii la minister fiindcă un actor spune, într-un cabaret, "Vreau să mă fut în cur". Am vrut să aduc teatrul în lumea noastră, iar dacă întrebi acum oamenii cum e la Naţional, or să-ţi răspundă că sînt multe spectacole de azi. La care vine public.
I.P.: Dar nu privilegiaţi aşa doar o anume estetică, pe limba unui anume public (mai tînăr etc.)?
M.A.H.: Chestia asta cu generaţiile e mult blabla. Am făcut O viaţă în teatru, cu Jurăscu, un actor de 80 de ani, spectacol la care vin oameni de toate vîrstele. E vorba mai mult de educarea publicului, care nu există ca atare (dar se înghesuie la spectacole de Bucureşti), de formare a lui.
I.P.: Odată cu teatrul, ai preluat şi Festivalul Dramaturgiei Româneşti. Către ce se îndreaptă el?
M.A.H.: Vreau să facem un pas mai departe către cum se scrie teatru azi (pentru că azi trăim noi), vor fi piese scrise în cadrul festivalului, ateliere de scriere dramatică... (dar nu doar text nou, ci şi text clasic, care se montează foarte puţin în România - Camil Petrescu a fost o întîmplare).
Astăzi, teatrul nu mai e izolat, în camera cuiva care stă şi scrie. Se întîmplă în metrou, pe stradă, totul e profund accidental. Astăzi nu mai poţi generaliza, ceea ce e foarte greu pentru cei care au trăit într-o epocă a armoniei. Existăm într-o logică a implicării, totul te obligă să stai în priză. Teatrul contemporan a devenit un fenomen în casele noastre, nu numai pe scenă. Condiţia teatrului alternativ îţi dă o apropiere, o intimitate. Dramaturgia contemporană, deşi e bine cotată internaţional, nu e la fel de bine prizată de public, nu e iubită. Profesioniştii consideră că ea nu există pentru scenele mari. Faptul că această dramaturgie intră într-un festival instituţionalizat o şi legitimează.
I.P.: Care e visul unui director de teatru naţional în România?
M.A.H.: Să se vîndă toate biletele la casă (şi avem 600 de locuri în sală). Dar pentru asta, lumea trebuie să ştie întîi unde e casa de bilete.