Teatrul dincolo de cuvînt - Luminile lui Darie: Anatomie. Titus. Căderea Romei

Nu sunt foarte mulți regizorii care, asemenea marelui și regretatului Vlad Mugur, au acordat luminilor un rol esențial, lucrînd ore și zile în șir pentru șlefuirea și reîmprospătarea rolului lor atît de complex în arta spectacolului. Unele producții din anii \'90, realizate de același Vlad Mugur, de Silviu Purcărete, Liviu Ciulei, Alex. Tocilescu, Alex. Dabija, Mihai Măniuțiu, Tompa Gábor și László Bocsárdi sau de rusul Yuri Kordonski și ucraineanul Andryi Zholdak, și-au apropiat temeiul succesului (și) prin excepționala participare a luminilor la dezvăluirea valențelor lirico-dramatice, a misterului teatral și a conotațiilor metafizice ale unor texte celebre din dramaturgia universală.

Printre directorii de scenă subjugați de forța expresivă a luminilor se află și Alexandru Darie. Faptul a fost reliefat cu brio în Iluzia comică, după ce calitățile regizorului în această direcție erau anunțate deja de spectacolele cu Poveste de iarnă, Trei surori și 1794. Am stăruit asupra acestei componente din creația sa deoarece, în opinia noastră, ea se împlinește la dimensiuni antologice, în relația cu scenografia (Maria Miu), cu minunata muzică de scenă (Adrian Enescu) și cu cîteva partituri actoricești memorabile (Cornel Scripcaru, Dan Aștilean și Radu Amzulescu, primul mai interiorizat - meditativ, celălalt mai visceral - patetic, Camelia Maxim, Claudiu Stănescu, Anca Androne ș.a.) în recentul spectacol al Teatrului Bulandra cu piesa germanului Reiner Müller, intitulată Anatomie. Titus. Căderea Romei, după Titus Andronicus de William Shakespeare.

În consens cu semnificațiile configurate încă din primul capitol al piesei (Anatomie), luminile reprezintă și ele o disecție operată asupra învelișului de fapte și vorbe ce definesc fiecare personaj, fiecare scenă conflictuală, ba chiar și asupra labirintului lăuntric al eroilor, acolo unde se petrec marile seisme ale firii, se țes pasiuni, resentimente, gînduri de răzbunare, se pregătesc gesturi de milă, ură, dragoste și durere, ori dialoguri imaginare, de o cinică ironie, cu justiția supremă. Cînd folosită în mod tradițional pentru delimitarea spațiului de joc din interiorul acelei arene (piețe) din centrul Romei, cînd însoțind personajul Naratorului în singurătatea furișării sale printre personaje sau în adîncul dialogului său cu Shakespeare și cu Dumnezeu, cînd învăluind discret intrările și ieșirile din scenă ori descoperindu-i pe cei care pîndesc în vecinătatea arenei, aici pline de viață și surprinzător de proaspete, dincolo evanescente, prevestind moartea sau configurînd mormîntul, dar mai întotdeauna armonizate cu cromatica simbolică și contrastantă a costumelor, aceste lumini conferă și ele spectacolului o aură de poezie tragică și de mistică frumusețe.

Ele intră în dialog cu albul neprihănirii, al victimizării sau al arbitrării marilor conflicte, cu roșul pasiunilor pătimașe și al sîngelui vărsat din belșug pe altarul cruzimii (și al spectacolului comercial), cu negrul atît de misterios și de prielnic forțelor întunericului. Nu de puține ori, clipele ce precedă cruzimea, înfăptuirea crimelor sunt înveșmîntate într-un halou albastru sau mov, rece, premonitoriu, ce își modifică nuanțele în momentul comentariilor la ce s-a întîmplat, cînd același fluid albastru-verde pare pătruns de un fior metafizic. Scenele de pasiune carnală, sălbatică ori de confruntare fizică sunt și ele subliniate prin impulsuri de lumină translucidă, în oceanul de penumbră al arenei, în vreme ce spovedania Naratorului, vegheată de lumînare, își află un decor de lumini de ceară, de o uluitoare consistență și impresionantă funcție izbăvitoare. Adeseori, aceleași lumini, iscoditoare ca o deschidere de diafragmă, acționează aproape în chip redemptoriu, eliberîndu-ne pentru o clipă din coșmarul violenței de pe scenă, deloc străină de violența lumii în care trăim.

Cînd directă, crudă, persuasivă, cînd înnobilată de virtuți cromatice ingenios armonizate cu acțiunile personajelor și cu ambiguitatea relațiilor dintre ele, dar mai ales cu varietatea răscolitoare a ritmurilor discursului teatral, potențate de muzică, luminile acestui spectacol și umbrele care îl populează se plasează în zona de vîrf a unei gîndiri regizorale moderne și rafinate, de o indiscutabilă individualitate. Suntem alcătuiți din lumini și umbre, nota în Jurnalul său un filozof al picturii, marele artist Corneliu Baba. Spectacolul lui Alexandru Darie confirmă acest adevăr cu mijloacele teatrului, în rîndul cărora luminile își definesc cu o regală demnitate dreptul la respect și prețuire. Grație regizorului, ele se transformă în veritabil personaj (al doilea Narator?), în timp ce muzica lui Adrian Enescu devine liantul magic dintre culori, sunete și tăceri, ori dintre lumea piesei și lumea sufletului nostru.