Bunica are flori de iasomie în sutien - Persepolis

Persepolis - filmul de animaţie co-semnat de Marjane Satrapi & Vincent Parronaud, după benzile desenate ale Marjanei - a primit un premiu special al juriului la Festivalul de la Cannes de anul trecut şi a fost nominalizat la Oscaruri; fiind vorba despre Oscaruri, a pierdut (previzibil) în favoarea lui Ratatouille, pentru că americanii încă mai cred că o animaţie este ceva cu animale. Dar povestea cu premiile (oricît de relative ar fi acestea) are tîlcul ei: care va să zică un film despre un rozător făcut de americanii-veşnic-copii, care se petrece în Franţa, este "mai bun" decît un film despre nişte oameni reali făcut de o iraniancă-trăitoare-în-Franţa, care se petrece în Iran şi Europa... Franţa văzută de SUA ca un ghiveci de clişee e OK, dar Iranul & Europa văzute într-un fel foarte personal de o iraniancă destupată la minte, nu; de aia le plac votanţilor americani animaţiile "clasice", cu animale - pentru că au ochelari de cal!

Din fericire, Persepolis este în asemenea măsură superior lui Ratatouille încît chestia cu premiile nu prea mai contează. Sau contează, dar ca fapt divers: nepremierea lui este a doua gafă majoră a Academiei americane de anul acesta, prima fiind nenominalizarea lui 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile... Dacă americanii ar scrie, nu istoria lumii (pe aia o scriu de mult), ci istoria cinema-ului, filmele cele mai importante ale celei de-a şaptea arte ar rămîne pe dinafară.

Jurnal-poemul politico-familial al Marjanei este important, dar tonul său nu e niciodată solemn sau lemnos-didactic. Satrapi are eleganţa de a povesti lejer despre lucruri grave - cum ar fi ce însemna să trăieşti în Iran sub două dictaturi: a Şahului şi, apoi, a Ayatollahului. Din perspectiva istoriei, dictatura Şahului a fost floare la ureche (sau iasomie la sîn, cum purta bunica autoarei) pe lîngă ce a urmat! Născută într-o familie liberală cu ascendenţă aristocratică, micuţa Marjane priveşte lumea adulţilor cu un amestec fermecător de candoare şi isteţime. Crescînd, va pierde tot mai mult acea candoare iniţială, iar povestea ei poate fi văzută şi ca un "În căutarea copilului pierdut" întîlneşte "Dulcea pasăre a libertăţii".

Este o fabulă adevărată, simplă şi subtilă, despre vremuri întunecate şi cum umorul te poate ajuta să supravieţuieşti (ca la noi). Un film cu şi despre adulţi, povestit ca pentru copii inteligenţi. Un poem alb-negru colorat de aerul timpului şi rostit de vocile lui Catherine Deneuve, Danielle Darrieux (minunata bunică!) şi Chiara Mastroianni. Dacă graţia mai are căutare pe lume, la filmul acesta ar trebui să fie o coadă mirosind a iasomie...