Pentru Iran, cu dragoste şi abjecţie - Persepolis

Înainte să fie o animaţie, premiată la Cannes şi nominalizată la Oscar, Persepolis a fost un roman grafic. În alb-negru. În care iranianca Marjane Satrapi, naturalizată între timp în Franţa, îşi povesteşte copilăria turbulentă în anii sumbri post-revoluţionari ai Iranului şi primele aventuri pe tărîmul occidental unde a ajuns trimisă de părinţii care încercau să o ferească de represivul şi fundamentalistul regim din ţara natală.

Păstrînd aparenta simplitate vizual-narativă a benzii-desenate, filmul rezultat, realizat de Satrapi împreună cu autorul de comics-uri Vincent Paronnaud, oglindeşte naivitatea şi viziunea inocentă a copilei forţate de vremurile întunecate din Iran să se maturizeze prematur. Ceea ce, ne demonstrează cu umor şi candoare, n-a reuşit să facă, de fapt, decît mult mai tîrziu. Situaţie care nu scade nimic din deliciul vocii maniheist-teribilist-(auto)ironice cu care Marjane-personajul îşi narează aventurile. Întîi cu încîntarea inconştientă a copilului pe care agitaţia revoluţiei îndreptate împotriva şahului n-are cum să nu îl umple de entuziasm, apoi cu revolta aceluiaşi plod care nu înţelege teroarea celor mai vîrstnici şi pericolele reale din jur. Ai parte, astfel, de o frescă fermecător-înspăimîntătoare (există puţine lucruri mai îngrozitoare decît imaginaţia debordantă a unui copil) a Iranului de după Şah, în care ridicarea islamiştilor radicali se împleteşte cu descoperirile (pre)puberale ale fătucii rebele, ce îşi priveşte moderna bunică şi unchiul comunist - care va sfîrşi lichidat de noul regim - ca modele, surse de inspiraţie. Şi care nu are cum să asimileze natural mulţimea de interdicţii şi restricţii ori (i)logica devastatorului regim.

Perspectiva aceasta copilărească e responsabilă pentru mare parte din şarmul istorisirii - altminteri, aparent, de o uriaşă simplitate, fără abundenţă de nuanţe ori detalii - şi îndulceşte oroarea omniprezentă a fundalului. Căci, mai ales în prima parte, cea dedicată creşterii în Iran, pe lîngă detaliile evoluţiei spre tiranie a patriei, o pondere egală revine amănuntelor a-politice ce o marchează pe Marjane - de la muzicile subversive (a se citi occidentale), luate pe sub mînă, între Bee Gees şi Iron Maiden, la combinaţiile vestimentare arborate de domnişoara în devenire, ce îmbină cultura tradiţională cu influenţa (blamată de regim) a aceluiaşi vest european - de la tenişi la geci inscripţionate provocator ori tentativele de a nu purta faimosul văl.

Partea a doua amestecă la fel de puternic izolarea emigrantului, dorul de ducă şi predictibila sucombare în faţa nenumăratelor tentaţii oferite de exilul (pentru studii) în Viena - de la flirturi, relaţii amoroase, îmbrăcămintea aţîţătoare ori băutură. Totul, dublat, desigur, de o crescîndă izolare provocată de numeroasele diferenţe de educaţie şi mentalitate, datul cu capul de greutăţile vieţii în absenţa protecţiei familiale şi numeroasele dezamăgiri rezultate din toate acestea. Care explică eşecul aparent al mutării şi nevoia unei întoarceri la un "acasă" care numai de basm nu e şi, firesc, confruntarea cu revelaţia că nici acolo nu îi e locul. Avem, aşadar, portretul artistei la tinereţe, revoltată şi în căutarea modalităţilor şi locului propice de exprimare. Pe care, filmul o dovedeşte clar, le-a găsit. Ca şi o împăcare/asumare a originii şi identităţii culturale. Şi, pînă la urmă, exact în asta constă, dincolo de simplificări imense şi naivităţi ce ar putea, altfel, obosi ori irita, farmecul şi atracţia lui Persepolis: atîta sinceritate şi voinţă de a te dezgoli în faţa unei audienţe, cu tot cu slăbiciuni, prostii şi aberaţii, e complet dezarmantă. Şi cuceritoare.