Eliberare - Persepolis

Bazat pe romanul de benzi desenate al artistei franco-iraniene Marjane Satrapi şi regizat de Satrapi în colaborare cu Vincent Paronnaud, filmul de animaţie Persepolis începe ca o lecţie de istorie, pentru a se impune, pînă la final, ca unul dintre cele mai iluminante bildungsromane cinematografice din memoria recentă. Acţiunea începe la Teheran, în 1978, cînd eroina, pe numele ei tot Marjane, are nouă ani, iar familia ei cosmopolită şi cu vederi de stînga (unchiul e un comunist cu acte în regulă) aşteaptă cu înfrigurare ca şahul să cadă. Atunci cînd Marjane se declară o simpatizantă a şahului, pe motiv că acesta "a fost ales de Dumnezeu", tatăl ei îi spune adevărata poveste a înscăunării lui; şi cum şi-o imaginează ea, aşa o vedem şi noi - ca pe o scenetă cu păpuşi în care un personaj cu accent englezesc vine la şah şi-i spune "dă-ne petrolul, că de restul ne ocupăm noi".

Dialogul e adesea naiv-didactic, vocile sînt adesea lipsite de inflexiuni (deşi ele aparţin unor actori ca Danielle Darrieux, Catherine Deneuve şi Chiara Mastroianni), iar personajele sînt desenate din puţine linii şi numai în alb şi negru (griul e pentru fundaluri); spectatorului îi poate lua ceva timp ca să-şi dea seama că Satrapi face bine ce face, că formula ei "naivă" e de fapt soluţia ei minuţios calculată la o problemă foarte dificilă: cum faci o artă care să fie didactică şi totuşi să rămînă artă? În filmele cu actori, didacticul e aproape întotdeauna inamicul artisticului, şi asta pentru simplul motiv că e inamicul vieţii (un exemplu recent e Cocoşul decapitat al lui Radu Gabrea, un film în care nimic din ce mişcă nu e viu pentru că totul e programat să servească unei lecţii de istorie), pe cînd într-o formulă ca a lui Satrapi, didacticul e investit savant cu un aer de ingenuitate fermecătoare şi, uneori (de exemplu, în episodul cu înscăunarea şahului), cu o pereche de ghilimele ironice (care totuşi nu-l împiedică să-şi facă treaba pe bune - să fie didactic). Aşa sîntem purtaţi prin haosul revoluţiei din 1979; prin coşmarul care a început cîteva luni mai tîrziu, după alegerile care au adus la putere naţionalismul şi morala religioasă; şi prin coşmarul-în-coşmar care a început un an mai tîrziu, cînd Irakul a atacat Iranul, iar Iranul a răspuns înteţind lupta cu inamicul intern (unchiul comunist al lui Marjane murise încă de la primul val de epurări). În această situaţie, părinţii lui Marjane se hotărăsc s-o trimită în Europa şi, de-aici încolo, tragedia colectivă trece în fundal şi filmul se concentrează pe drama formării unei singure identităţi.

În Iranul islamist, Marjane combătuse plictiseala lecţiilor despre semnificaţia culturală a vălului dezbătînd aprins meritele relative ale formaţiilor ABBA şi Bee Gees şi se tîrguise la colţuri de stradă cu necunoscuţi care vindeau la negru discuri cu Iron Maiden. În cei cîţiva ani pe care şi-i petrece la Viena, ea se îmbăiază cu nesaţ în cultura occidentală, dar nu se integrează şi în societate; preferă compania inadaptaţilor şi a alternativilor, deşi nu-şi găseşte locul nici printre ei - frivolitatea anarhismelor şi a nihilismelor lor ofensează greutatea experienţelor ei. În anii aceştia creşte - într-o secvenţă minunată o vedem transformîndu-se mai întîi într-un monstru (căci fiecare parte din corpul ei de adolescentă se dezvoltă într-un alt ritm) şi apoi într-o tînără femeie. Trăieşte o poveste de dragoste, pe care o vedem prin ochii ei de femeie îndrăgostită (tipul e un prinţ, un scriitor de talent ş.a.m.d.) şi apoi, într-o altă secvenţă foarte frumoasă, o mai vedem o dată, prin ochii ei de femeie trădată (tipul e o pocitanie absolută, un buboi pe două picioare ş.a.m.d.). Acest eşec pune capăt, pentru o vreme, visului ei de a fi o femeie liberă într-o ţară liberă. Fata care se întoarce în Iran (observaţi ce poate face Satrapi din cîteva linii adăugate pe feţele părinţilor: personajele ei par să devină din ce în ce mai expresive pe parcursul filmului) e mai supusă decît cea care a plecat, dar, în curînd, bătălia se relansează. Cu mult înainte de a intra în acest al treilea act, filmul şi-a pierdut orice iz de didacticism. Bătălia lui Marjane are, desigur, şi o dimensiune politică, dar e în primul rînd o bătălie interioară: pentru a putea fi o femeie liberă într-o ţară liberă (la final, ea alege Franţa), Marjane trebuie să devină mai întîi o femeie liberă în capul ei. Şi pentru aşa ceva nu există manual. Cel mai bun model al ei e propria-i bunică (Danielle Darrieux), o femeie care fumează pipă, îşi umple sutienul cu flori de iasomie ca să-şi întreţină sînii încă frumoşi şi iese de la Godzilla bombănindu-i pe japonezii ăştia care "nu ştiu decît să-şi taie gîtul cu sabia şi să creeze monştri scîrboşi". Un personaj ca ăsta n-avea cum să iasă din nici un manual.