Sergiu Nicolaescu nu e un actor şi nu e un regizor. Sergiu Nicolaescu e un copil. Atunci cînd pune în scenă un schimb de focuri, el n-o face ca un regizor de film. O face ca un copil care se joacă de-a filmele pe care le-a văzut; vrea să facă şi el toate "schemele" pe care le-a văzut la eroii ăia, vrea să se bată şi el cu 15 inamici deodată. Infantilismul lui are o pojghiţă de profesionalism (asta şi pentru că beneficiază de un buget ceva mai mare decît al tradiţionalei partide de pac-pac dintre băieţii de la Scara A şi băieţii de la Scara B), dar numai o pojghiţă. Aşa stăteau lucrurile pe vremea cînd făcea Cu mîinile curate (1972) şi, ca regizor-actor, nu se putea abţine să nu-i ia faţa protagonistului nominal al filmului (mult mai sobrul Ilarion Ciobanu), mergînd fără el la înfruntarea finală şi murind cu zîmbetul pe buze după ce împuşcase 15 bandiţi din tot atîtea poziţii. Aşa stau lucrurile şi în Supravieţuitorul, cel de-al patrulea film din seria despre comisarul Tudor Moldovan (Cu mîinile curate nu se pune, pentru că pe comisarul de acolo îl chema Tudor Miclovan).
Acţiunea principală se petrece în 1978 şi Moldovan (Nicolaescu) e acum un senior al războiului - sau, mai exact, ideea unui copil de 8 ani despre un senior al războiului. După război a fost închis de comunişti (o căcănărie indiscutabilă din partea lor, dat fiind faptul că, pe parcursul a trei filme, comisarul le dăduse atîtea dovezi emoţionante de iubire) şi pus să joace ruletă rusească. Eliberat în 1964, Moldovan se află acum într-un oraş european nenumit, unde a venit să-şi încheie nişte vechi socoteli. Oraşul ăsta nenumit (care, din cele două-trei vederi panoramice cu care-l onorează Nicolaescu, pare să fie Praga) are o particularitate sinistră: pare să fi fost cucerit de români - majoritatea, cunoştinţe vechi de-ale lui Moldovan. Vechiul său tovarăş de pîrnaie, Goldberg (Vladimir Găitan), conduce aici un mare cazinou, care găzduieşte un mare campionat de ruletă rusească. (Dată fiind natura spectacolului, e un eveniment aberant de monden - prezentat de o fostă Miss Europa şi savurat la vedere de un public internaţional select.) Dar în spatele lui Goldberg se află cineva şi mai puternic, iar acel cineva e tocmai colonelul (Ion Dichiseanu) care l-a chinuit pe Moldovan în închisoare. Cîntăreaţa cazinoului e o anume Miss Lorry (Loredana Groza), care cîntă (interminabil, căci filmul e produs de Andrei Boncea) în trei limbi de circulaţie internaţională, printre care şi româna, iar hoţul cazinoului e însuşi Limbă (Jean Constantin), pe care Moldovan continuă să-l trateze cu ceea ce înţelege el prin simpatie - o condescendenţă rasistă care cere palme. În fine, cel mai longeviv ruletist al cazinoului, un tip care joacă sub numele de Latin Lover (Ion Riţiu), se dovedeşte a fi nimeni altul decît Cristian Vasile, legendar trubadur al Bucureştiului interbelic şi, după cum ni se arată într-o serie de flashback-uri, prieten la cataramă cu tînărul Moldovan. Acesta din urmă e jucat de Petr Falc, un manechin ceh ales pentru asemănarea lui frapantă cu tînărul Nicolaescu (deşi aceasta tinde să lase loc, în prim-planuri, unei asemănări şi mai frapante cu Alexandru Papadopol). Falc are cinstea de a imita celebrele manierisme (salutul cu două degete la pălărie, zîmbetul crispat) şi de a-şi mişca buzele aiurea pe vocea lui Nicolaescu, dar în rest n-are aproape nimic de făcut - n-are şi el o gagică, iar de împuşcat împuşcă mai puţin decît Nicolaescu însuşi. E greu să nu-l suspectezi pe regizorul-star că dinadins îşi ţine la margine copia mai tînără, pe care o doreşte îndeajuns de vizibilă încît să trezească nostalgia după original şi totodată îndeajuns de ştearsă încît să n-aibă nici o şansă de a înlocui originalul.
Ce e consternant (şi un pic dezarmant) la Nicolaescu nu e faptul că-i un narcisist, ci faptul că e un narcisist atît de transparent în vicleşugurile sale: e chiar ca un copil care-şi pune în scenă, cu înţelegerea lui de copil asupra artei spectacolului, fanteziile eroice de copil. Ăsta e Nicolaescu - şi aşa a fost de la bun început. Dacă era un pic mai bun pe vremea cînd făcea Cu mîinile curate, asta e din cauză că pe-atunci încerca să imite economia narativă a vechilor filme hollywoodiene. Încă nu descoperise Frumosul. Acum are o idee clară despre Frumos (în cazul de faţă, despre eleganţa Bucureştiului interbelic) - şi e la fel de infantilă ca ideea lui despre aventură. Deci nu, nu s-a "prostit" pe parcurs; n-a fost niciodată mult mai bun ca acum. Pur şi simplu a avut noroc cu comunismul: pe vremea cînd n-aveam parte de adevăratul James Bond, de adevăratul Indiana Jones, aveam parte măcar de versiunile lui tembele. Proeminenţa personalităţii lui în cinematografia noastră e gluma unei epoci triste pe seama marelui nostru public.