În cinematografie, "noul val" (Mungiu, Puiu, Muntean, Mitulescu, Porumboiu) a privit în trecut înainte de explora prezentul. În teatru, lucrurile s-au mişcat mai încet şi cu prea puţine reuşite, dacă o fi fost vreuna. Uniter a premiat drept cea mai bună piesă a anului 2006 Complexul România de Mihaela Michailov. Teatrul Naţional din Bucureşti prin Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală "Ion Sava" a ajutat la punerea ei în scenă. Complexul România se joacă la sala Atelier a TNB în regia Alexandrei Badea.
Exerciţiu de memorie
Dramaturgia contemporană românească este, fără supărare, şi puţină şi mediocră. Tocmai de aceea piesa Mihaelei Michailov surprinde atât prin temă, cât şi prin stil. Scriitura este modernă, cu un puzzle de scene fragmentare (stil la modă în dramaturgia occidentală pentru că apropie teatrul de film prin dinamica "montajului"). Baza piesei e un poem inocent despre comunism pe care se aplică un realism cinic post revoluţionar.
Inocenţa deformează realitatea pentru a o adapta unui "pat al lui Procust" al copilăriei. Un regim dictatorial monstruos este decodificat de doi copii încă nepervertiţi care pun întrebări în gura mare. Dar pumnul în gură şi foamea din stomac vor netezi curând orice urmă de sinceritate căci ăsta e primul lucru pe care îl înveţi într-un sistem dictatorial: să minţi continuu.
Spectacolul funcţionează în scenografia de tip Dogville semnată Liliana Cenean. Spaţii trasate pe podea, personajele stau alături, dar nu împreună, printre nesfârşite borcane cu zacuscă stivuite pe rafturi. Singurătăţi alăturate şi obsesia mâncării într-un univers somnolent, o lume redusă la instinctele elementare. Supravieţuirea a fost scopul vieţii noastre înainte de '89. Până şi visele erau mărunte: maşini decapotabile şi gagici "bune". O viaţă anostă, plină de stereotipii, stingheră în grija de a nu deranja. Umorul interzis, visatul interzis, vorbitul interzis, trăitul interzis. Copilărie sufocată de absurdităţi. Şnurul de pionier - comandant de grupă, detaşament, unitate, unicul şi măreţul vis. "Am cravata mea, sunt pionier". Nesfârşite mulţimi adulatoare care scriu Ceauşescu, România. Şi beciurile Securităţii unde plăteai cu viaţa o glumă stângace despre gramatica Tovarăşei. "Am cravata mea, sunt pionier". Şi mama singură care acceptă să fie agresată de un securist de duzină ca să nu păţească "ceva" copilul. "Am cravata mea, sunt pionier". E surprinzător ca la 18 ani de la Revoluţie sau ce-o fi fost atunci să constatăm că mai ştim încă versurile acestui cântec. Complexul comunismului.
După scandalul din decembrie...
... a venit 1989 eliberator. O societate nouă, democratică, liberă. Putem mânca, putem vorbi, putem glumi, putem visa. Şi ce facem noi cu toate astea? Le îngropăm în automatismele deprinse în comunism, în frică, în comoditate, în incapacitatea de a dori periculos de mult, în amintiri. Fractura se produce la nivel psihologic, iar tarele comuniste se dovedesc tare naţionale. Suntem un popor mic cu o cultură mică şi cu un complex mic. Complexul România. România, ţara în care călăii devin vedete TV, în care victimele dispar în tăcere, de unde pionierii pleacă în Canada să lucreze la o spălătorie auto. O ţară de "basm", nici măcar horror căci nouă nu ne reuşeşte nimic la superlativ. Trăim călduţ şi visăm mediocru.
Altfel la TNB
Există un stil al TNB, unul obosit si prăfuit care are două variante: comedii de salon de anii '60, cu alură de scenetă de Revelion sau spectacole grandioase, declamative şi patetice. Aşteptăm de ceva vreme ca Naţionalul bucureştean să-şi găsească un suflu nou, un stil modern şi un repertoriu adaptat la realitate ca să putem scăpa de senzaţia de comă cu pronostic pesimist pe care o degajă prima scenă a ţării. Complexul România este primul pas în această direcţie. Spectacolul are meritul că e viu (lucru extrem de important la TNB care are obiceiul de a scoate spectacole gata demodate) şi în plus, se încăpăţânează să trăiască. Spectatorii stau frumos în decor printre borcanele cu zacuscă, se uită la "televizor" (altă obsesie comunistă) şi asistă la scene de familie ca şi cum s-ar uita pe gaura cheii. Se creează o anume complicitate cu victimele, redescoperim gustul fricii şi al dulceţii de cireşe amare, ni se colorează din nou totul în gri (culoarea oficială pe vremuri), ni se reactivează mecanismele conformismului. Dumneavoastră suferiţi de complexul România?
La TNB s-a născut într-adevăr un spectacol pentru că el a fost făcut, după propria declaraţie a autorilor săi, ca un work-in- progress, o instalaţie care se asamblează treptat, toată lumea participând la construcţie (de aici probabil şi anumite lungimi ale unora dintre scene sau ale video-proiecţiilor). Asta înseamnă un text prelucrat şi asumat de toţi, o regie inventivă fără rigiditate, actori credibili (mare calitate!). O reverenţă cu drag pentru Raluca Zamfirescu în rolul bunicii cu un excelent moment construit în stilul shakespearian al sfaturilor lui Polonius către Laertes, o bunică protectoare, iubitoare şi adorabilă în stereotipiile ei aşa cum am avut (sper) cu toţii.
Complexul România funcţionează ca un rechizitoriu, arată probele, dar nu trage concluziile. Trebuie să decidem singuri de câtă terapie avem nevoie. Amintirile din epoca de aur nu trec dacă ne chinuim să le uităm, se transformă în frustrări şi ne bântuie subconştientul.
Complexul România la TNB - un spectacol în egală măsură reuşit şi necesar.
Complexul România
De Mihaela Michailov
Regia: Alexandra Badea
Scenografia: Liliana Cenean
Cu: Răzvan Oprea, Eduard Adam, Diana Dumbravă, Ioan Andrei Ionescu, Raluca Zamfirescu, Carmen Ungureanu, Mihai Calotă.