Teatrul Naţional din Bucureşti şi Centrul de cercetare şi creaţie teatrală "Ion Sava" atacă tema comunismului românesc, acum, în 2008, şi mai greu de biruit decât atunci, în 1989. Complexul România de Mihaela Mihailov în regia Alexandrei Badea, e un spectacol jucat în mijlocul publicului şi care ar vrea să rămână în inima lui.
Cel mai bun moment al spectacolului este cel realizat de actriţa Raluca Zamfirescu, când în rolul bunicii se desparte de nepotul ei: dezamăgit de consecinţele Revoluţiei din '89, el e decis să plece la Toronto. Prăpăstii adânci se cască între ceea ce simte, ceea ce gândeşte şi ceea ce poate spune personajul: persistă încă frica, clişeele vin de la sine, iubirea şi grija îşi caută cuvintele, ar vrea să-l convingă să nu plece, dar dacă acolo unde se duce e fericirea? Toate acestea se bulucesc în discursul când repezit, când imperativ, când liric-împăcat al bătrânei care a suferit prea mult pentru ca să mai poată să creadă că există viaţă dincolo de umilinţă şi mereu dureroasa adaptare. Nu prin apelul la identificare câştigă pariul actriţa, ci prin etalarea unui adevăr complicat, dar inteligibil chiar şi pentru cei care nu l-au trăit.
Complexul România este, într-un anume sens, o piesă istorică, pentru că îşi propune din alternanţa unor secvenţe - denumite în textul tipărit clipuri - să refacă istoria ultimelor decenii comuniste şi a tulburărilor tranziţiei. Perimetrul în care sunt trasate spaţiile de joc concrete e încercuit de ecrane mari TV cu secvenţe grăitoare ale discursului oficial, cel al Congreselor de partid, al vizitelor de lucru, al mineriadei din iunie '90. Muzica acelor ani e citată pentru a întregi climatul de fals optimism. Putem privi Complexul România cu implicarea sentimentală, dar şi cu detaşarea ideologică cu care asistăm la reprezentaţiile cu Apus de soare? Nu, pentru că tinerele autoare ale spectacolului, îi cheamă în câteva rânduri pe spectatori să-şi rememoreze solidar trecutul, ba chiar să sară în ajutorul unei victime împuşcate la Revoluţie (Chemarea e imperativă, dar când am văzut eu spectacolul, nimeni nu s-a mişcat de pe scaun). Nu e la fel ca la Apus de soare, pentru că prea puţini ştiu cine erau boierii care au uneltit pe vremea lui Ştefan cel Mare, dar toată lumea crede că ştie cum a fost cu Securitatea în timpul comunismului. Aşa cum e înfăţişată pe scenă, represiunea sălbatică (uciderea unui om pentru că a spus un banc, băşcălie străvezie la adresa tovarăşei, trimiterea unui adolescent la o casă de corecţie pentru că a scris pe perete ceva care insulta bărbăţia tovarăşului) răspunde întrebării patetice lansate de pe scenă: "De ce nu v-aţi revoltat?" Represiunea jugula orice început de gândire şi acţiune autonomă spune textul, indiferent la oportunismul neobligatoriu, la spiritul gregar, la obişnuinţa majoritară cu viaţa în minciună. Anticomunismul şi-a creat şi el clişeele lui, prezente şi în text şi în tratarea regizorală.
Când apelează la memoria proprie, Mihaela Mihailov scrie bine despre imbecilizarea cu sistem, începând din clasele primare; acele secvenţe-clipuri sunt şi bine jucate. Pentru un băiat care a crescut visând să ajungă şef la pionieri, e normal ca după revoluţie să vrea să aibă un atelier de spălat maşini şi să plece acolo unde îl poate obţine mai uşor. Răzvan Oprea e dibaci în desenarea acestei siluete încercând să arate cum naivitatea devine prostie rapace. Dar brusc, autoarea şi regizoarea îl pun să arate cu degetul spre spectatori, întrebându-i mînios ce au făcut pentru ca jertfa tinerilor din '89 să nu fie zadarnică. Păi ei n-au murit degeaba, i se poate răspunde, ei s-au jertfit pentru ca personajul interpretat de Răzvan Oprea să poată pleca oricând vrea la Toronto şi să-şi deschidă spălătorii de maşini, pentru ca regizoarea spectacolului, Alexandra Badea să poată monta în Franţa şi autoarea Mihaela Mihailov să ia Premiul Uniter pentru cea mai bună piesă a anului 2006. Poate că ei dacă ar fi trăit ar fi avut alte opţiuni, dar nu i-a întrebat nimeni înainte să moară.
Complexul România de Mihaela Mihailov, premiul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului 2006.
Regia: Alexandra Badea.
Scenografia: Liliana Cenean.
Muzica şi video: Tom Brânduş.
Interpretează: Răzvan Oprea, Eduard Adam, Diana Dumbravă, Ioan Andrei Ionescu, Raluca Zamfirescu, Carmen Ungureanu, Mihai Calotă.