Revoluţia din '89 mi-a spulberat unul dintre cele mai dragi visuri, acela de a deveni şoim al Patriei. Fără nici un fel de avertisment, m-a îndepărtat de prietenii alături de care îmi treceam timpul, atunci când adulţii, în grupuri disciplinate, îşi aşteptau rândul la carne, lapte sau ouă, m-a făcut să fiu nostalgică după lanterna de acasă, ce nu avea aproape niciodată baterii, astfel încât, atunci când se lua lumina, rămâneam într-o beznă fără de somn, fiind nevoiţi să umplem întunericul cu multe cuvinte pline de căldură, pentru că nici de aceasta din urmă nu prea aveam parte. Când m-am maturizat, am înţeles şi adevărurile brutale de care, până atunci, fusesem protejată.
Prin spectacole precum Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, Comedie roşie şi, recent, Complexul România, Teatrul Naţional din Bucureşti pare a alcătui, la Sala Atelier, rechizitoriul unui proces (artistic) al "trecutului glorios", proces în care spectatorii sunt, cu sau fără voia lor, deopotrivă juraţi şi inculpaţi. Fără a-şi propune să se constituie într-o radiografie a regimului ceauşist, spectacolul regizat de Alexandra Badea pornind de la textul Mihaelei Michailov Complexul România (Premiul UNITER 2006 pentru Cea mai bună piesă a anului), îmbogăţit şi adaptat necesităţilor scenice, face un lucru încă şi mai crunt: emoţionează prin inocenţă. Securiştii, agenţii de racolare, dosarul de urmărire, paranoia, teama permanentă - toate acestea populau universul cenuşiu al oamenilor mari; ce te faci însă atunci când trebuie să le explici unor copii unde şi de ce dispar taţii lor, duşi "să se scalde într-un canal mare cât România", de ce trebuie să-şi facă lecţiile la lumina chioară a lămpii, de ce să se scoale în toiul nopţii pentru a se aşeza la coadă la pui sau de ce riscă să fie închişi la şcoala de corecţie doar pentru nişte glume nevinovate la adresa conducătorului iubit. N-ai cum şi, tocmai de aceea, atunci când, adolescenţi fiind, se dezmeticesc din somnul amăgirilor şi sunt nevoiţi să-şi asume un trecut cu adevăruri spuse pe jumătate, ruptura este mult prea profundă şi cicatricele sufletului, nevindecabile.
Georgică (interpretat cu multă vehemenţă de Răzvan Oprea), ambiţiosul comandant de grupă, şi Mircică, poznaşul lui coleg, colecţionar de abţibilduri cu maşini de la guma de mestecat (Eduard Adam), sunt astfel de victime colaterale. De-abia când unul dintre ei moare (la Revoluţie), imaginea ideală a unui sistem bazat pe recompensa şnurului albastru şi a meritelor tovărăşeşti recunoscute se frânge sub apăsarea unei realităţi de care până atunci fuseseră feriţi. Nu lipsesc nici scenele cu interogatoriul Securităţii referitor la bancuri despre "tovarăşa", nici tăcerile semnificative de la masă, atunci când vine vorba despre binefacerile comunismului, nici înflăcărarea copilului care visează să devină comandant de detaşament, nici revolta tacită a părinţilor în faţa acestor ambiţii. Tot ce poate servi la alcătuirea micului îndrumar de clişee despre comunism, spre folosinţa tinerilor de astăzi, este inclus, chiar şi sacoşele de pânză, înlocuite, după Revoluţie, de pungile de plastic de la supermarket.
Publicul este aşezat pe gradene ce închid în careu spaţiul de joc, iar diferitele locuri de desfăşurare a acţiunii sunt reduse la linii albe care împart şi despart lumi, un fel de Dogville amplasat într-un şotron, marcă a copilăriei (scenografia: Liliana Cenean). În momentul intrării spectatorilor în sală, actorii sunt deja aşezaţi la locurile lor şi, în lumina orbitoare, stau cu privirea plecată. Singurul care dă ocol gradenelor, privind în ochii celor care vin, pretinzându-le parcă explicaţii, acuzând, este Georgică. De altfel, el va gestiona atent, până la sfârşit, o anumită relaţie de complicitate cu publicul, acuzat că ar fi fost martor tăcut şi înfricoşat al tuturor ororilor "regimului de tristă amintire".
Faţă de textul premiat, în 2006, de către juriu, spectacolul aduce unele scene noi, menite să contureze ideea succesiunii de clipuri dramatice, dorită de Mihaela Michailov, şi să configureze cu precizie biografia fiecărui personaj, chiar şi pe a celor secundare, cum ar fi bunica (Raluca Zamfirescu) sau mama lui Mircică (interpretată cu sensibilitate de Carmen Ungureanu). Sfaturile desuete pe care bunica i le dă nepotului înainte ca acesta să plece în Canada, după deschiderea graniţelor, dovedesc că, odată cu Revoluţia, raportul de forţe se inversează: inocenţa devine acum atributul celor mai în vârstă, anchilozaţi în timpurile trecute, incapabili de a le fi alături tinerilor ce pornesc pe un drum necunoscut, tineri obligaţi să-şi uite trecutul pentru a putea îndura viitorul. Retragerea din lume, Alzheimer-ul, senilitatea, moartea sau, pur şi simplu, uitarea sunt singurele variante de salvare, fiecare găsindu-şi drumul înspre lumină prin ruperea de realitatea căreia nu poate sau nu vrea să i se adapteze. De reţinut este interpretarea lui Mihai Calotă, în rolul securistului, şi felul subtil în care acesta reuşeşte, aproape fără greşeală, să manevreze farmecul diabolic al fricii, dar şi transformarea subtilă a personajului din torţionar în lider de opinie anticomunist, după '89.
Deşi nu este un spectacol revelator, printre temeri, visuri imposibile şi spălătorii de maşini, Complexul România reuşeşte să transforme mărturia personală a unor tineri creatori despre trecutul şi prezentul lor, în faţa unui viitor către care pare că privesc cu încrâncenare, într-un moment teatral viu şi, uneori, credibil.