Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Complexul România

Comunismul: lapte, miere şi complexe - Complexul România


Ziua, mai 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Şnur roşu: comandant de grupă. Şnur galben: comandant de detaşament (adică pe clasă). Şnur albastru: comandant de unitate (adică pe şcoală). Pentru pionierii epocii de împliniri măreţe, drumul reuşitei în viaţă se traduce prin traseul de la roşu la albastru, iar reţeta succesului e vocea mică şi capul plecat. În acest magnific proces al comunismului care nu mai încetează a (nu) avea loc, teatrul a avut până acum de vorbit despre dictatori, bolnavi mintali, Big Brother şi cadre vechi ale Partidului. Şi gata.

În montarea Alexandrei Badea cu piesa Mihaelei Michailov, Complexul România (premiată în 2007 de Uniter ca cea mai bună piesă a anului 2006), la Teatrul Naţional din Bucureşti (mai exact şi precis, la Centrul Experimental "Ion Sava" de la TNB), istoria emblematică a pionierului Georgică (şnur roşu), a familiei şi celui mai bun prieten al lui se suprapune cu revolta unei generaţii, cea care, zic tovarăşii de ieri şi de azi, ar fi trebuit să construiască România de azi. Fragmentat, frânt, spectacolul se joacă într-un spaţiu deschis (tuturor ochilor şi urechilor), delimitat în linii albe de schiţă de cadastru (idee de Dogville, reluată şi de Radu Afrim la Piatra Neamţ), în care scene duioase şi drame de familie se succed sincopat, pe un fond sonor în care Corina Chiriac îşi dă întâlnire cu Dan Spătaru. O nesfârşită emoţie se ridică din amestecul de melodramă şi tragedie al dialogurilor unei mame ostenite şi resemnate (Diana Dumbravă) cu soţul ei, inginerul încă sperând la libertate, încă arzând de furie mocnită (Ioan Andrei Ionescu), din demnitatea monologului unei bunici (Raluca Zamfirescu), omagiu lui "acasă se vorbeşte în şoaptă" (povara autenticităţii pe umerii acestor actori cade, şi o poartă, aşa, stanislavskian, până la capăt). Oroarea minciunii unei dictaturi nu atât din proiecţiile de arhivă curgând pe multiplicate plasme se naşte, cât din scena anchetării bunului inginer grăitor de bancuri politice, faţă cu un securist jucându-se de-a şoarecele şi pisica (deşi scena nu sfârşeşte la fel de bine cum începe); din destinul răsturnat de un desen pe un perete al copilului Mircică. Oameni mor, de mâna Securităţii şi de gloanţele Revoluţiei, resemnarea merge mai departe, până-n Canada trebuie să fugi de ea şi tot nu scapi - de frică, de condiţionări interioare, de România (lui Ceauşescu) din tine.

Vorbind despre propriul teatru, regizoarea insistă constant asupra câtorva idei, printre care că "vocea actorilor se confundă uneori cu cea a personajelor", iar "spectatorii sunt integraţi în dispozitivul scenic". În ultima parte, e vorba de trei ocazii (nu foarte insistent, deci), Răzvan Oprea se dezbară de uniforma lui Georgică ca să discute direct cu publicul (mă-ntreb ce-ar face dacă spectatorii n-ar fi aşa cuminţi şi-ar şi răspunde), iar prima parte cred că tot la Oprea şi eroul lui se referă: partea încă fragilă a spectacolului acolo se găseşte, în energia încă risipită aiurea, în atitudinile excesiv explicite, fără nuanţe şi în absenţa evoluţiei interioare. Dar Oprea are talentul nativ să treacă, odată şi-odată, de la editorialul TV de mare audienţă la teatru pur şi simplu.

Muzici şi faze: Problema cu decorul marcat e că în febra jocului se întâmplă - nu o dată - ca identitatea spaţiilor să se confunde (şi aici nu e film, nu poţi să tragi altă dublă dacă ai ratat o intrare), iar actorii s-o ia, cum ar veni, prin pereţi; sau, cum păţeşte Răzvan Oprea când Georgică al lui se duce în vizită la mama lui Mircică şi, nitam-nisam, se aşază pe raftul cu borcane despre care noi ştiam că e în boxa din subsol. Dar astea sunt amănunte, şurubele care uneori mai pot să scârţâie. Complexul România e un spectacol de care era nevoie. La fel cum şi de Centrul Experimental "Ion Sava" e(ra) nevoie. Pentru ca şi pionierii de altădată să aibă ceva de spus.


Teatrul Naţional Bucureşti (Sala Atelier)
Complexul România de Mihaela Michailov
Regia: Alexandra Badea
Scenografia: Liliana Cenean
Video: Tom Brânduş
Cu: Diana Dumbravă, Răzvan Oprea, Carmen Ungureanu, Eduard Adam, Ioan Andrei Ionescu, Raluca Zamfirescu, Mihai Calotă.





 Toate articolele despre Complexul România


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Iulia Popovici


Alte articole

 Uciderea lui Gonzago şi comunismul - Complexul România, Magdalena Boiangiu
 Reflexe şi complexe - Complexul România, Matei Martin
 Tu ce prejudecăţi ai despre comunism? - Complexul România, Silvia Năstasie
 Galerie foto - Complexul România, Diana Iurkiewicz
 Memoria altora - Complexul România, Magdalena Boiangiu
 Toate articolele despre Complexul România


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer