Jocurile sunt făcute - TIFF 2008

Cea de-a şaptea ediţie a festivalului se deschide cu un film pe care l-aţi mai văzut, tot la TIFF, acum cîţiva ani, dar într-o altă prezentare. Vorba vine altă prezentare. Lucrurile sînt niţel mai ciudate. Este şi nu este acelaşi film. Povestea e aceeaşi, diferă doar limba. Pînă şi decorurile din filmul original sînt aceleaşi. Actorii sînt alţii, dar regizorul e tot ăla. Iar toate chestiile care poţi băga mîna în foc că n-or să se întîmple, în virtutea unor clişee pe care o anume cinematografie ţi le-a săpat adînc în creier, ei bine, da, se întîmplă. Iar şocul este, parcă, mai puternic.

Bine aţi venit în lumea unei specii cinematografice rare: remake-ul operat de acelaşi regizor. Este vorba, în caz că nu v-aţi prins pînă acum de versiunea americană a filmului care a scandalizat Cannes-ul acum mai bine de un deceniu, împărţind sala într-o jumătate care aplauda frenetic şi o alta care huiduia ca la piaţă: Funny Games. Probabil că mulţi se vor întreba de ce Michael Haneke a hotărît să-şi refacă, în State, capodopera austriacă din 1997, cu o distribuţie şic: Naomi Watts (care e şi producătoare), Michael Pitt şi Tim Roth. Un studiu clinic torpilant despre violenţă şi despre Răul pe care nu ni-l putem explica. O joacă perversă, atît cu atracţia noastră pentru violenţa de pe ecran, cît şi cu convingerea noastră că lumea face sens. Pentru că ce se întîmplă, de fapt, în Funny Games? În caz că aţi uitat, doi tineri curăţei şi îmbrăcaţi în nişte costume albe impecabile intră, în plină zi, în viaţa unei familii idilice retrase la casa de vacanţă şi se joacă de-a îngerii exterminatori. Ameninţarea pluteşte deasupra poveştii ca un nor negru, încă din primele cadre, dar ceea ce urmează e mai rău, mai absurd şi mai visceral chiar decît ţi-ai putea imagina. Haneke face terci nu doar nervii spectatorului, ci şi sistemul setat de convenţii care-l face pe orice muritor de rînd să-şi ducă existenţa, împingîndu-l fără milă în abisul nonsensului.

Am văzut, inclusiv la TIFF, multe filme austriece încît să înghiţim stranietatea, inconfortabilă totuşi, a acestui demers. S-o retrăieşti în limitele formatului cultural american pune totul într-o altă perspectivă, mai crudă şi mai disperată, chit că senzaţia bălăbănită cu care ieşi, de la ambele filme, e aceea că tocmai ai supravieţuit unui accident de maşină. Nu întîmplător, selecţia din acest an va include filme de pe diverse meridiane care adoptă frontal dispozitivul din Funny Games şi, oricît de ficţional fabricate vi se vor părea, tot ce-i posibil să vă facă să vedeţi cu alţi ochi realitatea pe care credeţi c-o cunoaşteţi, dar care nu exclude astfel de derapaje incontrolabile. Dar despre restul filmelor şi al secţiunilor paralele vom vorbi la momentul oportun.

Pînă una-alta, doi membri ai juriului care va judeca cele 12 lungmetraje (alese pe acelaşi criteriu ca pînă acum: primul sau al doilea film) sînt gata confirmaţi. Unul dintre ei este cîştigătorul TIFF-ului din 2006 pentru A fost sau n-a fost?, Corneliu Porumboiu, care va semna şi unul dintre spoturile publicitare ale ediţiei din acest an. Celălalt este reputatul critic al revistei Variety, Jay Weissberg, mare fan al filmului românesc şi autorul cronicilor excelente pe care atît Moartea domnului Lăzărescu, cît şi 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile le-au primit în cea mai importantă publicaţie de business cinematografic din lume.