Cum s-a văzut TIFF 2008 de la AperiTIFF

Mi-am rugat colegii de la AperiTIFF (una dintre cele mai mişto, mai amuzante şi mai exaltate redacţii în care am lucrat) să rezume experienţa lor din 2008 de la TIFF. În ceea ce mă priveşte, am fost total absorbită de Doc'n'Roll - secţiune formidabilă anul ăsta, dar şi frustrantă pentru că ieşeai fredonînd Clash, Lou Reed sau Joy Division şi nu aveai niciun club unde să le asculţi (mă rog, cel puţin nu în cel al festivalului). A fost pentru prima oară în istoria TIFFului cînd n-am putut intra la filme pentru că nu erau locuri nici pe jos. Am revăzut nişte clasice minunate ca The Living End, Căruţa fantomă sau Cuibul de viespi şi m-am bucurat de terasa de la Enigma unde le puteai avea pe toate: muzică, alcool, cinema, oxigen. Din nou, întîlniri geniale, întîmplătoare şi, apoi, gustul amar al nesincronizării şi al efermerului. Şi, peste toate, gaşca noastră grozavă de fete (alintată într-un fel pe care hîrtia nu l-ar putea suporta) cu discuţii aprinse despre toate frivole şi majore. (Anca Grădinariu)

Habar n-am cum exact am reuşit să scriu la AperiTIFF, dar e unul din puţinele lucruri bune care mi s-au întîmplat în ultima vreme. Acum doi ani tînjeam după masa "starurilor" prin Tralala, anul trecut mă rugam de Chirilov să ne lase sa intrăm gratis la filme că sîntem studenţi UNATC şi anul ăsta am intrat la party-uri pe uşa din faţă şi-am dansat pe muzici, de la hora alcoolizată şi emoţionantă pe Feel-ul lui Robbie Williams la OST-ul de la Om Shanti Om. Asta mi s-a întîmplat BUN la TIFF: Funny Games, I'm Not There, Paranoid Park, Control, Patti Smith, Sam Wagstaff, Sieben Tage Sonntag, whiskey-cola-n Diesel, stat în barcă pe lac, mojito-uri şi cafele în Coffice, zăcut pe bancă în parc şi mîncat îngheţată Napoca. Şi totuşi este TIFF în lume...TIFF. Aperi-TIFF. (Miruna Vasilescu)

În funcţie de culoarea badge-ului se poate determina, de exemplu, pe lîngă apartenenţa unui individ, şi probabilitatea şi cantitatea de succese sexuale la festival. Anul trecut remarcam la TIFF cu amicul Mark moda cu fluturatul badge-ului. Anul ăsta remarcam în prima zi de TIFF o tendinţă de schimbare de atitudine: purtatul legitimaţiei atîrnate la gît şi ascunse în buzunarul de la piept (stilul driver - primii pe care i-am văzut adoptînd acest look erau cei 3 şoferi ai maşinilor oficiale). Se pare că această abordare rezolvă cumva frustrarea celor din subsolul ierarhiei coloristice în legătură cu ratarea mult-doritei vieţi promiscue de festival. Ca o adăugire, nu poţi greşi dacă-ţi legi badge-ul de gaica de la pantaloni: e şi mai cool şi prezintă şi avantajul vizibilităţii reduse pentru categoriile inferioare. (Radu Meza)

Să fie oboseala, munca frenetică, aglomeraţia de ispite cărora nu ai mereu timpul sau puterea să le răspunzi pe măsură? Cert e că viaţa TIFF e cam la fel de extremă şi zăpăcitoare precum selecţia. Şi că iar o să mă întorc deprimată acasă, ca să plîng în pernă cîteva săptămîni, dar despre asta n-are rost să povestim. Doar trebuie să fie ceva bun şi în plîns, nu? Iar am uitat să mănînc, am băut mai mult decît trebuia, am dansat pe un bar, am tăcut aiurea şi m-am împiedicat în propriile rezerve şi limite. L-am revăzut pe Strummer şi am... plîns, am înghiţit în sec la cele 2 filme splendide ale minunatului Bize. Am plecat după 10 minute de la Om Shanti Om ca să mă alcoolizez cu ochii şi urechile la Lou Reed. Gaşca cu care am petrecut zile şi nopţi în redacţie - de la Laura care-mi devine tot mai sinonimă cu TIFFul la entuziasmul neînfrînat al Ancăi care ne-a luminat şi înviorat amorţeala, hîtrii Radu şi Mark care scriu incredibil, Miruna care a avut grijă să mă trezesc şi să nu adorm pe coclauri, revelaţia Alexandra şi umorul flegmatic al lui Carmen G... (Carmen Mezincescu)

Cele mai bune lucruri de la TIFF007? Echipa de la AperiTIFF - oamenii ăştia chiar scriu bine!, aşa că eu am putut să scriu foarte puţin şi să terminăm mai repede fiecare număr. Statul în cameră cu Anca, chestie care m-ar fi putut omorî din cauza discuţiilor virulente care mă trezeau din somn la ore mici şi îmi făceau inima să pompeze sînge într-un ritm periculos, dar am supravieţuit şi m-am ales cu ceva memorabil. Faptul că anul ăsta am scris fix ce am vrut, ne-am autoflagelat cu părerile spectatorilor cărora nu le place ce facem împingînd jurnalismul pînă acolo unde cred că ar trebui să fie. Întîlnirea cu Ileana de la HBO într-o altă noapte în care ar fi trebuit să dorm şi în care am combătut destinul tragic al iubirii adevărate şi rostul lui Before Sunset. Textele lui Carmen care mi se par unul dintre cele mai bune lucruri care se întîmplă criticii de film din România. Prezenţa Ancăi în redacţie care ne-a antrenat într-un mood mai promiscuu şi mai plin de endorfine decît ar fi făcut-o multe party-uri la care n-am mai ajuns. (Laura Popescu)

Selecţia de filme mi s-a părut mai slabă (diluată) decît în anii trecuţi, dar poate că orientarea festivalului nu a fost chiar pe gustul meu. În rest, la fel de multă lume, poate chiar mai multă decît anul trecut, străini variaţi (ca şi provenienţă şi intenţii), 3 şoferi foarte simpatici, care au setat un trend al purtatului de badge-uri. Per ansamblu, festivalul devine o treabă serioasă şi bine organizată, dar fără să se ia în serios într-un sens ursuz, avînd, aşa cum îi şade bine unui festival de film, ton. Bon ton. (Mark Racz)

Coffice. Pentru drink-uri. Ocazional Diesel. Pentru canapele. Vreme de ştrand. Gruz200, filmul ediţiei. Ediţie traversată pe chill-out mode. Oameni cu care m-am revăzut şi oameni cu care nici de-o bere n-am avut timp. Un sms salut. is cam obosit si derutat - Marilena! - si infrigurat, am tulit-o acas. poate ne gasim maine totusi. o seara faina? Q&A-uri a căror simplă perspectivă reuşeşte să mă turbeze. 1956 unguresc [Drumul spre glorie] versus 1953-ul românesc [Nunta mută]. Scor clar 1 la minus 5. Nu am reuşit să văd nici Viva nici J'ai toujours rêvé d'être un gangster. E sîmbătă şi am o tonă de chestii de făcut. Deci mă bag la Boogie. (Cristi Mărculescu)