Lake Tahoe, filmul despre cum devii turist în propria-ţi existenţă - TIFF 2008

Am revenit în camera de hotel. Stau la Cristal. Nu e central, dar trec prin parc, pe lângă lacul cu bărcuţe sau pe lângă un pârâu cu răţuşte adevărate. În această zonă, Clujul seamănă cu Karlovy Vary, şi tot cu Karlovy Vary seamănă şi TIFF-ul după noul sistem de procurare a biletelor şi tichetelor (cică deja s-au vândut până în seara lui 30 mai aproape 6.000 - cifră record).

Dacă eşti simplu cinefil, poţi cumpăra, ca şi în anii trecuţi, abonamente pentru 3, 8 sau 30 de bilete. Dacă ai badge de presă sau de invitat, poţi lua tichete în avans, de la casele de bilete de la cinematograful Republica. Nu mai poţi lua tichete de la Republica cu două ore înaintea filmului respectiv, dar poate ai noroc şi găseşti cu o jumătate de oră la sala respectivă.

Numărul-record de bilete vândute deja nu mă miră. La a şaptea ediţie, TIFF-ul a devenit o certitudine. Se dezvoltă de la un an la altul, lucru care mă sperie. Anul trecut au fost 160 de filme, anul acesta sunt aproape 200. Cum să vezi cât mai mult când la cinematografele Republica, Victoria şi Arta proiecţiile au loc în acelaşi timp?

Conferinţele de presă sunt şi ele tot în timpul filmelor, iar seara proiecţiile se întind până la ora 1 în săli sau până mai târziu la cele două terase. În acest an se proiectează filme în aer liber nu doar la Echinox, ci şi la Enigma, iar la Iulius Mall, drive in-ul s-a inaugurat cu filmul care a deschis Berlinul în acest an, Shine a Light, de Martin Scorsese. Parcarea a fost ocupată de peste 50 de maşini, s-a stat pe capote, iar şi din pricina căldurii, dar şi a muzicii, mulţi au ieşit din maşini ca să danseze pe muzica trupei Rolling Stones.

Acuma sunt în camera de hotel, revenită după un film foarte frumos, Spiritul stupului, de Victor Erice, un film din 1973 inclus în secţiunea 3X3 (adică trei cineaşti importanţi, fiecare cu câte trei filme; ceilalţi doi sunt Alexandru Tatos şi Pen-ek Ratanaruang.). La Spiritul stupului, poveste calmă şi melancolică despre cum se ciocnesc două fetiţe surori din Spania lui 1940 (dintre care una e Anna Paquin) de lumea morţilor şi de moarte, sala de la cinema Arta a fost plină, dar sonorul dat la maxim ne-a făcut urechile praf.

În ziua Rroma (31 mai 2008), Elvis Romano s-a produs la Meeting Point, în curtea Muzeului de Artă, şi au fost proiectate două filme "cu temă", documentarele Azi eram frumoasă, jună de Alexandra Gulea (despre Taraful de la Clejani), respectiv Viva Constanţa!, de Ambrus Emese, al cărui erou e tocmai simpaticul Elvis Romano. Şi pentru că e Ziua Rroma, ca un făcut, azi dimineaţă o jună ţigancă s-a tot învârtit prin faţă pe la Republica, şi atâta a insistat până a reuşit să-l convingă pe criticul de film Valerian Sava să-i cumpere un binoclu "furat din Rusia", precum şi o gentuţă în care să-l poarte. Binoclul l-a lăsat de la un milion jumate la 250.000 de lei vechi, iar gentuţa de la vreo sută de mii la 80.000 de lei vechi. La jumătate de oră după ce a măritat binoclul, ţiganca a apărut la vînzare cu altul.

Lake Tahoe, de Fernando Eimbcke, prezentat azi în cadrul competiţiei (competiţie consacrată filmelor de debut şi al doilea film, de aceea Boogie, al treilea film al lui Radu Muntean, va avea proiecţie specială), este candidat sigur la trofeul festivalului. Eu l-am văzut la Berlin în februarie, unde a concurat în competiţia principală şi a obţinut la final Premiul FIPRESCI. Sper din tot sufletul să ia şi Trofeul Transilvania pentru că vorbeşte despre moarte într-un mod atât de discret, ca şi cum proaspătul deces al tatălui ar fi pentru tânărul erou un eveniment pentru care are nevoie de timp ca să-l proceseze.

Trece mare parte din film până pui cap la cap elementele şi-ţi dai seama că peregrinarea aparent fără sens a eroului a cărui maşină s-a stricat urmează, de fapt, o (i)logică interioară. Când un eveniment de genul ăsta cade peste tine, geografia se dă peste cap şi devii turist în propria-ţi existenţă. Tot seara asta va fi arătat Paranoid Park, de Gus Van Sant, film care a făcut anul trecut parte din Competiţia Oficială a Festivalului de la Cannes şi care era aşteptat de mai demult pe marile noastre ecrane. Atunci când eşti fan Gus Van Sant, n-ai nevoie de nici o recomandare. Ştii că vei vedea un film mobil, cu ape, care se modifică în permanenţă, care te hipnotizează. Aşa e şi Paranoid Park, în care presupusa crimă prin imprudenţă a unui tânăr e miezul unei alcătuiri mişcătoare în care, ca de obicei în filmele lui Gus Van Sant, adolescenţii sunt nişte fiinţe pe cât de dure şi de ermetice pe atât de disperate de a fi înţelese.

Deci sunt la hotel. La restaurantul de la parter e o nuntă şi, ca să pot scrie şi să nu trec în revistă întreg repertoriul (de la Zorba grecul la populare şi alte muzici săltăreţe, să sară paietele...), mi-am pus căştile. Cel mai bun lucru pe care-l pot face când termin de scris e să mă întorc la filme. Mulţumesc pentru atenţie, legătura în studio.