Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2008

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ziua Funny Games - TIFF 007 (1)


mai 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
TIFF a ajuns la ediţia (00)7. Şi o marchează într-un mod special: 7 clipuri promoţionale de cîte 40 de secunde, realizate de 7 regizori diferiţi. Fiecare prezintă o istorioară legată de James Bond. Sub diverse forme, fie ca idee, fie în persoană, alăturat unui tip de conduită specifică spaţiului carpato-danubiano-pontic, Bond pare a fi într-o perpetuă întîlnire de gradul trei în cele 7 filmuleţe. Toate au fost proiectate în deschiderea festivalului. Cea mai bună secvenţă e cea realizată de Nae Caranfil: inteligentă, autoreferenţială - cu o fină demarcare a valurilor cinematografice româneşti. James Bond, in his fine car, e oprit de un poliţist în intersecţie fiindcă trece coloana oficială; Bond află de la poliţist că în maşinile luxoase pe care le vede sînt Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Radu Muntean. În coadă, puţin întîrziat din cauza automobilului - unul de epocă! -, însuşi Nae. Nae Caranfil! S-a ţinut bine şi filmul 007 al lui Paul Negoiescu - James Bond la stop, copiii sar să îi spele parbrizul; la fel şi povestioara semnată de Corneliu Porumboiu, în care un tip de etnie romă cîntă la acordeon tema clasică a filmelor 007, poliţia îi cere actul de identitate, pe el îl cheamă James Bond, poliţiştii încearcă să îi dea masca jos.

Tot în deschidere, înainte de Funny Games (U.S.), un scurtmetraj realizat de Constantin Popescu, după scenariul scris de Doru Lupeanu, cîştigător al concursului de profil HBO-TIFF de anul trecut, Fatza galbenă care rîde. Imaginaţi-vă (sau mai bine citiţi scenariul aici) că părinţii voştri, interpretaţi de Teodor Corban şi Luminiţa Gheorghiu, urmînd instrucţiunile lăsate de voi pe o foaie, trebuie să deschidă programul acela de calculator care arată pe monitor o faţă galbenă care rîde. Iar după ce îl deschid, trebuie să vă şi scrie una-alta în timp real. Bine realizat, jocul actorilor e excelent, rîsetele şi aplauzele în sală au fost pe măsură.

Veselia a fost calmată de Funny Games U.S.. După cum o afirmă şi titlul prin acel U.S., raportarea la acest film ar trebui să fie fixată după un exemplu pe care ni-l oferă teatrul: versiunea 2007 a lui Funny Games e o piesă, o aceeaşi viziune, pe care acelaşi regizor o montează într-un teatru dintr-un alt spaţiu cultural decît cel în care piesa a avut premiera. Piesa se reteritorializează şi devine semnificativă prin raportare la spaţiul cel nou mai degrabă decît prin raportare la versiunea montată iniţial. De aceea eu aş renunţa la ideea de remake shot for shot, prin care filmul din 2007 e caracterizat. Aş opta pentru o variantă mai deschisă, mai caldă: re-facere idee cu idee a filmului! Ceea ce contează în acest Funny Games sînt ideile: critica pe care o aduce Michael Haneke stilului de viaţă burghez, valorilor acestuia şi canalului principal de propagare a conduitei respective (cinematografia!) e prezentă în filmul american şi e preluată din proiectul iniţial, însă prezentarea sa este adaptată la spaţiul căreia i se adresează; versiunea U.S. nu reia 1 la 1 fiecare mişcare din filmul austriac (din 1997), ci fiecare idee de acolo, schimbînd uşor şi actualizînd cadrul general al acţiunii sau al imaginii unde era necesar. Problema pusă de Haneke poate fi rezumată astfel: tu eşti în realitate, personajele de pe ecran sînt în ficţiune. De ce îţi pasă de ele, totuşi? În acest sens, proiectul lui Haneke priveşte în special relaţia spectator-cinema, prin prisma puterii de manipulare a celei din urmă şi prin prisma puterii de iluzionare a celui dintîi.

Pînă la (re)întîlnirea cu Haneke am mai văzut trei filme. În ordine:

Sageata Myrin (tradus în festival ca Sînge contaminat, am impresia că în original ar însemna Mlaştina, în engleză e Jar City - toate titlurile punctează cîte un aspect esenţial al peliculei) - e realizat de Balthasar Kormakur, islandezul care a făcut 101 Reykjavik - un film mai bun, proiectat şi el în TIFF cu ceva ani în urmă. Myrin e un film poliţist bine realizat, cu un ritm susţinut pînă către final. O boală rară ar fi fost eradicată în Islanda în cazul în care ultimul ei purtător nu ar fi comis un viol în urma căruia s-a născut un băiat. Tot din vremea violului datează o crimă al cărei dosar fusese finalizat în grabă din motive îndoielnice. O crimă din prezent - uciderea bolnavului violator - declanşează o investigaţie care trimite la trecut şi (datorită acelei maladii) la genetică şi la statistici genetice. Din păcate, cu cît filmul se apropie de sfîrşit şi povestea de concluzie, cu atît totul devine mai neinteresant, mai sărac. Myrin dovedeşte că suspansul nu poate fi întotdeauna suficient pentru a săra un film, mai trebuie şi o concluzie de prim rang pentru a convinge.

Sageata Russian Ark, o elegie de Aleksandr Sokurov. Mulţumită tehnologiei HD, povestea asta a putut fi înregistrată într-o singură secvenţă. Filmul marşează în două direcţii, ambele sînt legate de istoria palatului ţarilor din Sankt Petersburg şi ambele susţin o idee: micimea prezentului în faţa Grandorii timpurilor trecute. Cu o astfel de miză, pe mine m-a pierdut rapid. Pe de o parte, în film e vorba de istoria culturală a palatului, un demers în care filmul vizitează Spaţiul-Muzeal-Ermitaj; pe de altă parte, e vorba despre istoria umană a palatului şi, în acest sens, ecranul este traversat de toate personalităţile care au marcat politic sau cultural istoria ţaristă a Rusiei. Chiar dacă filmul poate fi interesant ca realizare şi ca tur virtual al Ermitajului, emfaza prezentării, preţiozitatea replicilor şi zdrobirea prezentului sub Măreţia culturală şi socio-rituală a trecutului le-am găsit insuportabile. La asta se adaugă pretenţia auctorială că dacă filmezi tablouri şi vîri comentarii pline de substanţă în off, gata, înseamnă că livrezi Marea Artă (Cinematografică). Nici vorbă de aşa ceva!

Sageata La Sakli Yuzler (Feţe acoperite) am intrat din dorinţa de a vedea ce gîndesc creatorii de film (care sînt sau provin) din Turcia dacă nu poartă numele Ceylan sau Akin. A fost traumatizant. Aici e vorba despre problema crimelor pentru onoare din Turcia: unele femei devin o povară pentru clanuri dacă se abat de la legile comunităţii - dacă au relaţii sexuale în afara căsătoriei, dacă rămîn însărcinate înainte de a se căsători - astfel că se descotorosesc de ele definitiv! E o problemă care implică construcţii sociale şi mentale interesante cel puţin din punct de vedere antropologic, dacă nu şi dramatic. Însă orice astfel de interes a fost curmat rapid de realizare: filmul e o combinaţie de cinema indian cu telenovelă TV sud-americană. Cum nu cred că sînteţi fanii acestor produse cinematografice, mă opresc aici cu impresiile din prima zi de TIFF.


PS: Ai chef să scrii ceva despre un film de la TIFF sau despre o piesă de la Sibiu? Scrie despre ea în cel puţin 5 rînduri (în word, cu diacritice) şi trimite fişierul rezultat la [email protected] pentru ca părerea ta să apară pe LiterNet. Spune şi altora ce ţi-a plăcut şi ce e de evitat!



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2008


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Ulei pe pânză la TIFF 2008, Florian-Rareş Tileagă
 Festival. Film festival - TIFF 2008, Andrei Creţulescu, cu SMS-uri de la directorul festivalului Mihai Chirilov
 În culise la TIFF (2008) / Ghid de folosinţă pentru ediţiile următoare, Iulia Blaga
 După 9 ani, concursul de scenarii HBO are o istorie deloc neglijabilă, Cristina Corciovescu
 Cum s-a văzut TIFF 2008 de la AperiTIFF, Autori diverşi
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2008


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer