Sîntem, aşadar, în 1957, în plin război rece; prima scenă îi pune, deja, faţă-n faţă pe Indy (Jones) şi pe Irina (Spalko), ofiţer în armata sovietică. Este unul din cele mai bune începuturi pe care le-a dat cinematograful lui Spielberg: energic, economic şi clar. Iar cînd Indy ajunge (după dialogurile, cafturile & urmăririle de rigoare) într-o suburbie prea curată ca să fie adevărată, cinefilul isteţ se prinde că Indiana Jones 4 nu va fi doar o urmare a sagăi (asezonată cu toate ingredientele pe care le aştepta de la colaborarea lui Steven Spielberg cu George Lucas), ci şi o revizitare a filmografiei lui Spielberg de către Spielberg însuşi - adică un fel de vizită (ghidată de Indy) la Muzeul Spielberg! Era şi cazul.
Pentru cunoscători, această revedere a unor vechi cunoştinţe (pe lîngă Indiana Jones/Harrison Ford, în film mai apare şi Marion Ravenwood/Karen Allen, flirtul său din primul - şi cel mai bun - episod al seriei) este lucrul cel mai plăcut. Dar mai sînt şi altele: faptul, de pildă, că "dinozaurul" Spielberg nu-şi targhetează filmul pe generaţia "emo", ci pe aceea "memo" (oameni cu memorie); sau faptul că Indy nu-şi ascunde vîrsta (nici Harrison, care-şi face singur cascadoriile) pentru că acea vîrstă e egală cu Indiana Jones 1; sau faptul că există destulă autoironie (mai ales în schimburile de replici cu Mutt/Shia LaBeouf) în asumarea respectivei vîrste, după cum există o certă satisfacţie, cu iz de victorie, în a da de-nţeles, la fiecare cadru, că el (Spielberg, Harrison, Indiana...) este "still standing" (running, etc.). Şi, chiar dacă Indiana Jones 4 poate fi văzut (şi) ca o predare a torţei/ştafetei (nu şi a fetei!) generaţiei reprezentate de LaBeouf - se pare că Spielberg a creat personajul acestuia, Mutt, special pentru Shia -, este un gest mai mult simbolic decît practic: filmul nu devine, prin asta, un soi de Transformers 1957, iar trucurilor pe computer le-au fost preferate, în mare măsură, trucajele tradiţionale...
Pe scurt, Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull este divertismentul aşteptat - un pic chiar mai mult, dar nicicum mai puţin. Regizorul Spielberg îşi respectă publicul, iar dincolo de "numerele obligatorii" rostogolite de acest muzeu-în-mişcare ("sala" cascadelor, a furnicilor gigante, a "întîlnirilor de gradul 3" în subpămîntul Nazca...) există - cum spuneam - ironie cît cuprinde: Spalko (o Cate Blanchett în plin orgasm tranformaţionist, cu o tunsoare a la Louise Brooks şi accent de "jamesbondiţă"), Mutt (făcîndu-şi apariţia a la Marlon Brando, în haină de piele & pe motocicletă) şi, nu în ultimul rînd, Jones (Indiana Jones!) însuşi - cu nostima morală finală: "Îmi poţi lua locul, dar nu şi pălăria". Chapeau!