3x3: Pen-Ek Ratanaruang - TIFF 2008

"Ar fi fost la fel de bine dacă aş fi putut să scriu romane sau cîntece sau să fac muzică sau arte vizuale, dar nu mă pricep la nici una dintre chestiile astea" spunea Pen-Ek Ratanaruang într-un interviu. Afirmaţie uşor paradoxală dacă îi studiezi un pic biografia - pe măsura filmelor aparte şi ultra-personale ale acestui tip de 46 de ani care a studiat arte vizuale la New York, unde a trăit cîţiva ani lucrînd ca ilustrator şi designer. Dar, după propriile-i mărturisiri, tot acolo l-a molipsit morbul filmic, în special pe filiera producţiilor europene şi a independenţilor americani optzecişti. De la unii ar putea să-i vină stilul fracturat, nervos, înclinaţia pentru filtre, culori electrice, de la ceilalţi (a se citi, mai ales, Jarmusch) - umorul isteţ/ extravagant şi propensiunea spre amestecul delirant de genuri. Contemporane şi imediate, filmele lui îmbină elemente de comedie aiurită, dramă urbană cruntă, thriller, poveşti cu gangsteri şi momente suprarealiste. Centrîndu-se, toate, pe personaje singure, înstrăinate şi dificultatea comunicării.

Întors în patrie, după o serie de clipuri publicitare, debuta în cinema cu Fun Bar Karaoke ('97), ce semnala, alături de creaţiile unor Nonzee Nimibutr, Wisit Sasanatieng sau Yongyoot Thongkongtoon, urmaţi de febleţea francezilor, Apichatpong Weerasethakul, revirimentul cinematografiei locale.

Primul succes major a fost Ruang Talok 69 (6ixtynin9, 1999), premiat la Berlin şi Hong Kong, istorie curioasă, la intersecţia între absurd, comedie neagră, noir şi tragedie, pusă în mişcare de unul dintre acele capricii ale sorţii care îi sînt atît de dragi domnului (de unde şi titlul, care nu înseamnă ce credeţi voi!) şi învîrtindu-se, printre bani murdari, gangsteri, box şi cadavre, în jurul izolării care e obsesia fundamentală a cineastului. I-a urmat în 2001 Mon-Rak Transistor (selectat la Cannes în Quinzaine des Realisateurs), dramă socială cu accente cinic-bizare despre un talent ambiţios care sacrifică, aiurea, mai tot pentru visul de a deveni star muzical. Gloria i-a venit de la prima din două colaborări cu operatorul lui Wong Kar-wai, Christopher Doyle şi iconicul actor japonez Tadanobu Asano - Last Life in the Universe ('03), inclasabil love story trans-lingvistic şi fantas(ma)tic văzut şi la TIFFul 2004; urmarea, Invisible Waves ('06) a fost chiar mai sumbră.

Iar 2007 l-a adus din nou la Cannes în Quinzaine, cu o poveste lentă, misterioasă, eliptică şi pe alocuri apăsătoare, plasată în limburile dintre vis şi realitate - zonă pe care cineastul ştie s-o circumscrie extraordinar. Ploy urmăreşte înstrăinarea unui cuplu aflat din toate punctele de vedere într-o zonă tranzitorie, petrecîndu-şi prima noapte în patrie într-o oarecare cameră de hotel. Neliniştea şi răceala sînt amplificate de tînăra al cărei nume dă titlul filmului (un soi de Lolită asiatică mai domoală) găsită de bărbatul insomniac în barul hotelului şi adusă în camera lor sub pretextul odihnei pînă la sosirea mamei pe care fata ar aştepta-o. De la nervozitatea (ne)justificată pe care intrusa i-o trezeşte soţiei (Lalita Panyopas, protagonista din 6ixtynin9), filmul alunecă ineluctabil în episoade onirice morbide ale protagoniştilor, inclusiv o scenă contrastantă de pasiune ilicită. Fiind încă o ilustrare a credo-ului acestui individ pentru care genurile, ca şi formele (vizual/sonore) ori realul, sînt doar nişte concepte multiplu manipulabile.

[preluat din Republik, iunie 2008]