Deschidere TIFF 2008: Haneke şi jocurile lui

Acum 7 ani, la vremea începuturilor TIFF-ului, unul dintre primele 3X3-uri i-a fost dedicat germanului naturalizat în Austria Michael Haneke. Iar unul dintre cele 3 filme alese a fost tocmai Funny Games - originalul din 1997. Acum TIFF-ul a crescut simţitor, dar provocatorul Haneke a rămas în lista preferinţelor noastre. Drept care TIFF7 se deschide cu... Funny Games. Made in US, de data asta.

Lui Haneke nu i-au fost suficiente controversele provocate în Europa de thriller-ul său, a cărui lecţie frustă trebuia să atingă publicul american tranchilizat de violenţa fără sens îngurgitată cu aproape fiecare film-non-comedie-romantică văzut la multiplex. Aşa că nu a stat pe gînduri atunci cînd Naomi Watts (producător executiv al filmului!) şi Warner Independent s-au oferit să îl ajute să re-filmeze cadru cu cadru, ignorînd statisticile care spuneau că own-remake-urile hollywoodiene ale filmelor antologice intră de cele mai multe ori direct la index. A mutat Austria în Long Island, pe Watts a transformat-o într-o versiune full-option a nevestei antipatice jucate de Susanne Lothar în versiunea originală şi l-a ales pe Tim Roth să joace rolul tatălui blajin de familie, posesor de casă de vacanţă, ponton şi maşină de teren (a se citi: maşină de familie pentru clasa de mijloc americană). Michael Pitt, cu o figură care respiră un amestec de candoare şi malefic profund neliniştitor, şi Bradley Corbet, raisonneur teribilist şi imberb, au devenit asasinii politicoşi şi plini de scrupule care fac cea mai cruntă satiră la adresa corectitudinii politice din cîte s-au văzut vreodată într-un thriller.

Odată aleşi actorii, regizorul a scotocit după storyboard-urile din 1997, şi-a tipărit toate cadrele din film şi a purces la treabă. Rezultatul e şi nu e ce s-au aşteptat fanii lui Haneke (descumpăniţi de noile sale legături cu Hollywoodul): decupat aproape identic (filmul american e cu 15 secunde mai lung), fidel stilului original de joc actoricesc pînă într-acolo încît păstrează chiar şi numărul de paşi pe care îl fac personajele într-o secvenţă sau alta, Funny Games US nu e întocmai geamăn identic cu fratele său. Ca un şaman, Haneke îşi prinde din nou spectatorii într-o hipnoză punctată cu momente de pseudo-eliberare cu atît mai bizare şi mai rău-prevestitoare: nu e aşa că în cele cîteva momente în care Pitt priveşte în cameră ne îngheaţă sîngele în vene? Nu e aşa că am vrea să se întoarcă în povestea din film şi să facă tot ce vrea cu personajele nevinovate de acolo, numai să ne lase pe noi în pace? După cum a recunoscut chiar şi Haneke, Funny Games US caută să îşi facă spectatorii să conştientizeze că violenţa de pe ecran (din film, de la ştiri, de pe strada văzută prin geamul de la bucătărie) nu e ceva atît de abstract pe cît îşi imaginează, iar resorturile care o provoacă se află mult mai aproape decît ar fi crezut şi nu contravin deloc în mod necesar cu normele de bună-purtare pe care orice cetăţean onorabil şi le-a însuşit încă din copilărie.

Pe scurt? Controversat, desigur, atunci ca şi acum, austriacul cu figură de intelectual marxist şi morgă hiper-serioasă le-a provocat fiori reci spectatorilor încă de la prima ediţie a TIFF-ului. Şi nu doar cu acerba sa critică a iresponsabilităţii violenţei golite de conţinut şi, mai ales, de potenţial destabilizator, redusă la frenezie sanglant-decerebrată. Vorbim, evident, de Funny Games 1997 - scandalul Cannes-ului de atunci şi o polemică niciodată cu adevărat închisă în anumite cercuri, chestie care trebuie să-l fi făcut pe autor să rînjească semi-satisfăcut în barbă - doar spusese că vrea să îi restituie violenţei cinematice întreaga forţă deranjantă şi să o arate - în timp real, fără scurtăturile şi montajele ultra-rapide atît de utilizate (abuzate?) în filmul de acţiune - drept ceea ce este. Atunci, la TIFF 2002, şocul cel mai tare s-a dovedit, însă, mai cumintea Pianistă (marele premiu al juriului şi premiile de interpretare masculină şi feminină la Cannes 2001), mutilările şi dezintegrarea implacabilă a Isabellei Huppert provocîndu-le unor spectatori leşinuri. Aproape 7 ani mai tîrziu, nemulţumit de faptul că a sa critică cruntă nu a prea ajuns tocmai la audienţa pe care îşi propusese să o zguduie, domnul Haneke a decis să o refacă. În SUA, cu actori faimoşi şi în engleză. În ce măsură i-a ieşit, rămîne să judecaţi şi singuri, aşa cum au făcut-o, probabil, şi spectatorii care au nimerit la ea ieşiţi din casă într-o doară să vadă ceva la mall-ul din zonă...

Dar experienţa Haneke nu e tot ce v-a pregătit TIFF-ul pentru ce-a de-a 007-a deschidere de la Cinema Republica: înaintea proiecţiei Funny Games US, vedeţi în premieră absolută cel mai nou scurt-metraj regizat de Constantin Popescu jr., cu Luminiţa Gheorghiu şi Teodor Corban în rolurile principale. Fatza galbena care rade, scris de clujeanul Doru Lupeanu (şi publicat de Editura LiterNet), e primul text cîştigător al deja-tradiţionalului concurs de scenarii organizat de TIFF şi HBO care devine film la ediţia imediat următoare a festivalului. Să vedem ce a ieşit şi să sperăm că e un semn de bun augur şi mai mult decît atît!