Must See la TIFF 2008 - Paranoid Park

"Nimeni nu e cu adevărat pregătit pentru Paranoid Park" îl avertizează singurul prieten pe Alex (Gabe Nevins). Dar adolescenţa e un univers difuz, fluctuant şi impermeabil la tentativele exterioare de a îl descifra, iar americanul Gus Van Sant e unul dintre cei cîţiva regizori care chiar ştiu să îţi arate, senzorial, asta. Fie că urmăreşte indecisele şi stîngacele încercări de apropiere dintre aparent apaticul Alex şi mult mai hotărîta lui "prietenă" marjoretă sau că lasă camera magnificului Christopher Doyle să panorameze piruetele aeriene ce sfidează gravitaţia ale skaterilor în parcul ce dă şi titlul filmului.

Paranoid Park, un soi de coda la "trilogia morţii" (Gerry, Elephant, Last Days), de o răceală aproape clinică, dublată de sensibilitatea cam fără egal a lui Van Sant de a surprinde vîrsta ingrată, e (şi) jurnalul lui Alex, încercînd, detaşat, să-şi exorcizeze trauma şi vina; în aceeaşi măsură în care se străduieşte să se lămurească/ descifreze pe sine. O istorie fulgurantă, non-liniară, sărind asemeni memoriei prin amintiri şi săpînd aproape dostoievskian în mecanismele culpabilităţii. Pentru a vorbi mai ales despre un soi de maturizare (forţată) şi cădere din paradisul inocenţei.