Rock, Politică şi Ură - TIFF 007 (3)

În Cluj vremea a luat-o razna. Soarele prăjeşte asfaltul, clădirile, oamenii. Noaptea trecută a plouat în jur de o oră, dimineaţa nu se cunoştea, la amiază vremea devenise insuportabilă. După orele amiezii şi în cinematografe atmosfera se încinge. Iar seara, cînd sălile sînt pline - cel puţin la filmele din competiţie -, e imposibil să găseşti o gură de aer reconfortant.


"Find the cost of freedom, buried in the ground"

Déjà vu este numele primului album editat de formaţia Crosby, Stills, Nash & Young. Trupa de folk/rock CSNY s-a format la finele anilor 60, cînd, la recomandarea lui Ahmet Ertegun, proprietarul casei de discuri Atlantic, Neil Young a fost cooptat de trio-ul deja existent, CSN (Crosby, Stills, Nash). Trupa nou formată a devenit în scurt timp principalul glas muzical al protestelor civile americane împotriva războiului din Vietnam. Treizeci şi cinci de ani mai tîrziu, politica externă americană revine într-un punct în care cei care au trăit Vietnamul pot avea o neplăcută senzaţie de déjà vu: războiul din Irak.

Neil Young compune un album cu un puternic mesaj anti-Bush, pe care îl oferă gratuit prin internet, pe un sit cu tema Living The War Today, care preia toate ştirile privind campania militară americană în Irak şi unde există o impresionantă colecţie de piese muzicale ale unor artişti care se opun politicii actuale americane din Orientul Mijlociu. Formaţia CSNY s-a reunit în anul 2006, după mai bine de două decenii în care s-a divizat şi readunat sub diverse titulaturi şu cu diverse persoane. Scopul reformării a fost acela de a susţine proiectul muzical şi politic al lui Young. Formaţia pune la cale un turneu prin State şi Canada, iar documentarul prezentat în TIFF vorbeşte despre această serie de concerte. Purtînd numele primului album al formaţiei, în acelaşi timp şi cel mai de succes proiect al lor, filmul regizat chiar de Neil Young înfăţişează credinţa politică pentru care muzicienii militează şi reacţiile publicului şi ale presei faţă de mesajul lor. Déjà vu este un manifest anti-război, un film despre vulnerabilitatea individuală în faţa unui sistem care preferă să rezolve problemele lumii actuale prin apel la forţa militară. Filmul încearcă (si reuşeşte) să sensibilizeze fiindcă vorbeşte despre dramele individuale pe care le lasă în urmă un război, fiindcă arată feţele şi poveştile unora dintre cei care au fost mutilaţi în Irak, adică vine dincoace de practicile statistice pe care le livrează regimul politic aflat în spatele războiului. În faţa dramei familiilor care au pierdut pe cineva în război, operaţiunile recente din Irak nu pot avea temeiuri suficiente!

(Crosby şi Nash au fost invitaţi de David Gilmour să se alăture trupei sale în promovarea albumului On an Island. În concertele din toamna anului 2006, cele din Londra, cei doi au cîntat şi o piesă proprie - cea ale cărei versuri le-am ales ca titlu al acestui capitol; versul acesta descrie foarte bine povestea filmului Déjà vu. Înregistrarea unuia dintre concertele londoneze ale lui Gilmour poate fi văzută pe dvdul Remember That Night.)


Vizită în La Zona

Lungmetrajul de debut al lui Rodrigo Pla e în competiţie la TIFF. Filmul acesta cade în propria capcană. Ceea ce spune el dintru început - al doilea plan - e că ne aflăm într-o lume polarizată extrem: pe ecran e o panoramă cu un cartier rezidenţial din Ciudad de Mexico, La Zona, raiul imobiliar, tărîmul celor aleşi; vedem că e îngrădit şi supravegheat video. Panorama continuă şi dincolo de gard, unde e o aglomerare de case şi blocuri pestriţe, spaţiul plebei, al celor dispensabili. Ei bine, o panoramă de cîteva secunde conţine întreaga caracterizare pe care filmul va insista două treimi din timpul său. După cum arată casele, maşinile şi feţele celor din La Zona, realizezi că aceştia sînt uniţi ca specie dornică de conservare infinită şi că nu dau doi bani pe cei din afara comunităţii lor.

Cum ziceam, toate detaliile acestea erau subsumate imaginii cu care filmul se deschide. Din păcate, realizatorul a considerat că e bine să întărească această intuiţie imediată a spectatorului, aşa că a început să despice mărul în opt. Cu prilejul unui jaf care se termină cu o crimă, doi tineri sînt împuşcaţi, un al treilea scapă momentan, însă e captiv între gardurile Zonei. Unul dintre locuitorii Zonei împuşcă neintenţionat un paznic al cartierului. Cred că ghiciţi ce urmează! Cei din Zona se organizează militar pentru a-l prinde pe băiatul scăpat şi, în acelaşi timp, caută să muşamalizeze omorîrea gardianului. Se sustrag anchetei poliţieneşti, scapă de cadavre în modul cel mai sfidător cu putinţă, rescriu orice lege în favoarea lor, calcă în picioare orice drept al celor de dincolo de gard implicaţi în afacerea asta. Toate aceste situaţii sînt prezentate într-un didacticism ameţitor, în tuşe cît ecranul de groase. Totul este previzibil şi plictisitor. Singura pistă interesantă a filmului - relaţia de prietenie care se înfiripă între Miguel, jefuitorul care scapă o vreme de pumnii celor din Zona, şi Alejandro, băiatul uneia dintre căpeteniile Zonei - ocupă o parte infimă în istoria lui Pla. Miguel trebuia să moară (nevinovat) ca să avem o demonstraţie totală!

La Zona a primit premiul FIPRESCI la Toronto şi premiul Luigi de Laurentiis (premiu pentru debut) la Veneţia. Aşteptam un film social sau un thriller consistent. Pe mine nu m-a prins deloc. Dacă La Zona era un scurt metraj sau dacă Pla avea încredere în imaginea din debut (şi în spectator), filmul putea fi mult mai expresiv.


Ma salama Jamil (Jamil, mergi în pace)

A fost al doilea film din competiţie proiectat astăzi. E un film dur care prezintă dialectica răzbunării între clanurile arabă. Realizat de Omar Shargawi în Danemarca, filmul prezintă conflictul dintre două fami(g)lii arabe care trăiesc în Occident. Această peliculă are două însuşiri bizare: în afara personajelor celor două clanuri nu prea vezi pe altcineva pe ecran, chiar dacă eroii noştri ies prin oraş; apoi, deşi se caftesc şi se căsăpesc în draci pe străzi, nu intervine niciodată poliţia, ori cineva. Trecînd peste aceste alegeri regizorale excentrice, filmul este mai mult decît explicit în goana sa după morală. Coranul spune că dacă omori un om, prin el ucizi întreaga omenire. Filmul arată cum o lecturare deficitară a preceptelor Coranului transformă înţelegerea intracomunitară într-o problemă de exterminare familială: deşi se consideră comunităţi religioase, legea morală pe care o slăvesc cei din film este cea a răzbunării, calea crimei pentru crimă. Filmul îşi atinge scopul, finalizează demonstraţia promisă, cea cu exterminarea, însă dincolo de acel scop destul de şcolăresc.


PS: Ai chef să scrii ceva despre un film de la TIFF sau despre o piesă de la Sibiu? Scrie despre ea în cel puţin 5 rînduri (în word, cu diacritice) şi trimite fişierul rezultat la [email protected] pentru ca părerea ta să apară pe LiterNet. Spune şi altora ce ţi-a plăcut şi ce e de evitat!