Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2008

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

2 zile, 8 filme - TIFF 007 (4-5)


iunie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ziua de luni am început-o cu El Sol del Membrillo (Soarele gutuii), al treilea film în ordinea proiecţiilor omagiale Victor Erice. El Sol (1991) e jurnalul elaborării unui tablou, o poveste despre inspiraţie şi creaţie, despre efortul fizic şi încordarea nervoasă pe care le presupune facerea artei - în sensul acesta cred că este un film unic, cu atît mai mult cu cît pe ecran este prezent şi prezentat pictorul Antonio Lopez Garcia. Fără a enunţa concluzii definitive, fără a formula vreo finalitate didactică şi, mai ales, fără a da de înţeles vreo clipă că munca artistului ar avea ceva special, nobil, superior, El Sol arată zădărnicia şi precaritatea muncii artistice în comparaţie cu alte îndeletniciri - întocmirea unei opere de artă poate fi împiedicată de factori care nu ţin de modalitatea în care un artist (pictor) se dedică artei sale sau de inspiraţia pe care o are, în timp ce zidirea şi amenajarea unei case nu poate fi împiedicată de aceeaşi factori. Cu puţin timp înaintea lui El Sol ieşea pe ecrane La Belle Noiseuse, un film în care Jacques Rivette se apropie de acelaşi subiect, însă într-o abordare pretenţioasă.

De unge ar: Erik Nietzsche (Primii ani din viaţa lui Erik Nietzsche), regizat de Jacob Thuesen după un scenariu de Lars von Trier, continuă stilul autoreferenţial (şi autoironic) vizibil în The Boss of It All, doar că, în acest caz, decorul se mută de pe coridoarele unei firme pe băncile şcolii de film. Trols (un alter-ego al lui von Trier - von Trier este naratorul filmului) e caracterul principal al istoriei, ghidul spectatorului prin instituţia care trebuie să pregătească viitorii cineaşti din Danemarca. După ce intră la facultă dintr-o eroare de administrare a dosarelor, afirmarea genialităţii sale (pe care eroul şi-o ia peste picior în fel şi chip) se loveşte de obtuzitatea pedagogilor săi, în fapt nişte diletanţi cu operă minoră. Dar nu încetează să se autoeduce, să prindă contur şi personalitate, iar asta îl aduce pînă la urmă în prim plan. Chiar dacă reuşeşte să se facă plăcut, viaţa lui Erik Nietzsche în mintea spectatorului nu este prea lungă. Filmul e destul de previzibil, glumele (umor de situaţie în mare măsură) vor fi destul de la-ndemînă celor care au încercat să se mişte într-un spaţiu anacronic; cam tuturor, adică.

De aici am pornit spre Epitaph, un film coreean. Bine pus în scenă de Jeong Beom-sik, Epitaph e o joacă horror care îmbină vitalitatea asiatică cu tradiţia occidentală a genului. Beom-sik preia un motiv clasic hitchcockian, dubla personalitate - sursa de inspiraţie fiind clar amintită în banda sonoră, unde zvîcneşte leitmotivul muzical din Psycho; acestui motiv îi oferă un cadru spectaculos de evoluţie: o poveste cu strigoi, întoarceri în timp comemorative şi bîntuiri. A fost o vizionare distractivă, nimic mai mult. Şi cred că nici nu îşi dorea cineva mai mult decît atît.

Proiecţia din competiţie la care am ajuns luni - filmul Karoy (r. Zhanna Yssabayeva), o producţie made in Kazahstan. Este un film sensibil, în care un bărbat de vîrstă mijlocie - luat drept fraier de consătenii săi, un fel de Petrea-prostul, personajul lui Slavici - încearcă să îşi precizeze identitatea. Un alt film exotic din competiţie, care depăşeşte în acest sens estonianul Sügisball. Societatea rurală din Kazahstan, sărăcia cruntă, precaritatea existenţei, muntele de lipsuri vizibil imediat, toate sînt privite cu haz (de necaz). Către final dramatismul creşte, iar personajul principal, cel care părea prostul satului, capătă statură şi decenţă prin evocările mamei sale, în cuvintele căreia bărbatul pare un caracter de roman tragic, un personaj care luptă pentru a apăra demnitatea mamei sale în familie.

Marţi am văzut ambele proiecţii din competiţie. Istoria 52 a lui Alexis Alexiou e un fel de replică nereuşită la Mulholland Drive intersectat cu Twin Peaks într-un personaj extras din Lost Highway. E o poveste în buclă ce se petrece în mintea lui Iasonas. În funcţie de anumite detalii care-i vin în minte, Iasonas reconstruieşte relaţia pe care avut-o cu Penelope, o relaţie care în realitate se sfîrşise. Scopul acestei repoziţionări mentale în raport cu iubirea pierdută e vindecarea unui trecut dureros. Iasonas reacţionează precum Fred Madison (din Lost Highway) în delicatul moment în care e descoperit de poliţie lîngă cadavrul soţiei sale: îl doare capul îngrozitor şi e nedumerit. Doar că lui Madison îi trece rapid şi după ce îşi schimbă identitatea se pune pe treabă, cu Rammstein, Marilyn Manson, Lou Reed sau This Mortal Coil ţinîndu-i tonusul ridicat. Lui Iasonas nu îi trece tot filmul, iar asta devine obositor şi plictisitor. Plus că trimiterile la Lynch în contexte amoros-misterioase cred că se alterează rapid atunci cînd alcătuiesc scheletul filmului în care sînt împrumutate. Mintea lui Iasonas transformă realitatea precum vedem în Mulholland, partea de final, sau în tot Inland Empire-ul (iar asta are repercusiuni la nivel estetic în Istoria lui Alexiou); din Mulholland Alexiou preia şi imaginea cutiei, cu trimitere la raţiunea personajului central; apoi, mintea lui Iasonas e posedată de spiritul iubitei precum Leland sau Cooper de spiritul din Black Logde în serialul Twin Peaks (chiar e o scenă în care Iasonas sparge oglinda cu fruntea, precum Cooper în finalul serialului). Dacă acestea ar fi fost doar puncte de sprijin într-o istorie nouă, chei de lectură într-o istorie nouă, atunci cîştigarea privitorului ar fi avut şanse de reuşită - în acest sens, ca exemplu pozitiv, a se vedea Caché al lui Haneke.

Pentru trofeul Transilvania luptă şi Kalandorok (Aventurierii). Realizat de Paczolay Bela, filmul urmăreşte la propriu drumul pe care îl fac trei bărbaţi, fiu, tată şi bunic, prin Ardeal şi Banat - spre Ungaria. Primul e pasionat de pariuri şi jocuri de noroc, unde toacă banii iubitei sale, al doilea îşi părăseşte a patra soţie şi încearcă să revină pe linia de plutire materială şi socio-vitală. Al treilea vrea să scape de o nevastă isterică. Filmul e o comedie uşoară, suficient de uşoară încît să ajungi să rîzi în timpul ei doar dacă vrei neapărat să faci asta.

Două întîlniri m-au fermecat astăzi, cele cu Joe Strummer şi Lou Reed, prin intermediul unui documentar realizat de Julien Temple (Joe Strummer: The Future is Unwritten) şi a unui concert cu aranjament scenic şi înregistrare video gîndite de Julian Schnabel. Joe Strummer e un personaj de legendă (a culturii populare): născut în familia unui diplomat britanic (de origine indiană), creşte departe de familie, într-o instituţie şcolară coercitivă, unde fratele său se sinucide, face facultatea de arte şi devine un star punk (lider al formaţiei The Clash), apoi un superstar pop-rock (cu trupa The Mecaleros, ca realizator de radio şi ca om prins în cotidian). În relatările din film, Strummer surprinde neîncetat prin umor, limpezime în gîndire şi prin ardoarea cu care sondează sferele muzicale pămînteşti. Documentarul merită toată atenţia!

Lou Reed's Berlin este înregistrarea unui concert susţinut în New York de artist şi de trupa sa. Cîntă cap-coadă albumul conceptual Berlin, imprimat în anul 1973. Ca aranjament muzical şi ca experienţă auditivă, concertul acesta poate fi aşezat la întîlnirea atmosferei psihice de tip Nick Cave şi Leonard Cohen cu rockul progresiv specific erei în care a fost compus albumul, însă cu un sound actualizat, precum întîlnim în interpretările pieselor Pink Floyd în recentele turnee ale lui David Gilmour (fie varianta semi-unplugged din 2002, fie varianta în forţă din 2006). Atmosfera sonoră este excelent întregită de studiul vizual realizat de Schnabel; scena e scăldată în lumini galbene şi roşii, discrete ca intensitate, pe ecranul din spate defilează fie imagini melancolice, zîmbete, rîsete şi şoapte, fie viziuni/experimente imagistice specifice vremurilor (muzicale şi artistice) psihedelice. Un concert (de o asemenea calitate) proiectat la cinema e o experienţă pe care aş vrea să o trăiesc mai des!



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2008


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Ulei pe pânză la TIFF 2008, Florian-Rareş Tileagă
 Festival. Film festival - TIFF 2008, Andrei Creţulescu, cu SMS-uri de la directorul festivalului Mihai Chirilov
 În culise la TIFF (2008) / Ghid de folosinţă pentru ediţiile următoare, Iulia Blaga
 După 9 ani, concursul de scenarii HBO are o istorie deloc neglijabilă, Cristina Corciovescu
 Cum s-a văzut TIFF 2008 de la AperiTIFF, Autori diverşi
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2008


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer