Stuf, chitare şi preluări - TIFF 007 (6)

Astăzi TIFF-ul a început să îşi facă de cap şi în sala mare a Teatrului Naţional din Cluj-Napoca. Şi dacă nu ar fi scaunele nesuferite de acolo, ar fi fost sala primă a festivalului, fiindcă proiecţiile au fost de o calitate superioară! Ecran perfect alb, bine întins, imagine impecabilă, sunet plăcut.

Primul film de la Teatru a fost Shine a Light, în fapt un concert caritabil ţinut de Rolling Stones pentru fundaţia lui Bill Clinton şi înregistrat de Martin Scorsese la Beacon Theatre din New York. A ieşit un film destinat experienţei IMAX (precum e şi U2 3D). Nu a fost IMAX aici, dar a fost distracţie pe cinste. Mai ales pentru Ioana, care a crescut pe muzica lor. Eu nu sînt un mare admirator al creaţiei lor (prefer alţi britanici, de aceeaşi vîrstă cu ei), dar la primele acorduri ale piesei Jumpin' Jack Flash mi s-a cam zburlit părul; mi-am amintit ce a fost vara trecută la Bucureşti! Am rîs puţin de cei patru domni care compun trupa: Keith Richards seamănă cu vrăjitoarele de la mica publicitate din cotidienele noastre şi, după cum spunea Ioana, probabil că el e sursa de inspiraţie pentru look-ul lui Johnny Depp din Pirates of the Caribbean; Charlie Watts - toboşarul - pare o păpuşă din ceară cu ceva mecanism înăuntru - odată învîrtit cu cheia, păstrează ritmul toată piesa; Mick Jagger zici că e o jucărie care şi-a pierdut poziţia naturală şi se zbate să revină pe traiectoria sa normală; în peisajul trupei, Ronnie Wood pare cel mai echilibrat, îşi face treaba conştiincios, fără accesorii şi figuri (de stil) la vedere. Între piese, Martin Scorsese strecoară cîte un pasaj - interviu, declaraţie de-a vreunui membru Rolling Stones - prin care aura lor e (re)constituită istoric.

Imediat a rulat Delta lui Mundruczo. Alături de Boogie e una din vizionările pe care le aşteptam cu mare interes. Delta e un film cu părţi foarte bune, dar şi cu momente şubrede; filmul are cîteva sevenţe (3 îmi vin rapid în minte, voi reveni la ele) în care miza estetică e evidentă şi, datorită lungimii secvenţelor respective, miza estetică pare mai importantă decît povestea pe care filmul o dezvoltă. Pentru un film atît de economicos (ca întindere şi mijloace de realizare) şi atît de direct în latură dramatică, burţile estetice pot fi dăunătoare: prin trimiterile evidente pe care le fac, aceste burţi sînt de o preţiozitate destul de ieftină.

O paranteză: fără doar şi poate, filmul merită văzut! Istoria proiectului e una fascinantă şi amară. Proiectul a fost demarat acum patru ani. Filmările au fost sistate la un moment dat. Actorul care avea rolul principal a murit. Părea că şi proiectul va muri. Însă doi ani mai tîrziu, Mundruczo a primit banii necesari re-facerii filmului. Povestea s-a schimbat însă. Iniţial era vorba de răzbunare, acum e vorba despre modalitatea în care societatea intervine într-o poveste de iubire mai puţin firească.

Mai departe eu o să mă refer la ceea ce consider neajunsuri în acest film: atenţie, spoilere!

Un tînăr, Mihail, se întoarce pentru totdeauna în satul natal situat în Delta Dunării. Doreşte să îşi construiască o casă lacustră, are banii necesari şi are şi suportul surorii sale. Între cei doi fraţi pare a se naşte o relaţie de iubire, iar asta atrage asupra lor mînia iubitului mamei lor şi, treptat, a sătenilor.

Mundruczo este foarte atent cu personajele sale - mă refer la cei doi fraţi şi povestea lor. Delicateţea cu care regizorul priveşte înspre iubire îl face să redea cu mult respect faţă de victime toate momentele dificile pe care filmul le conţine: un posibil incest, un viol, sau o crimă - consecinţă a amestecului invidiei cu tradiţiile şi primitivismul localnicilor. Însă, pe de altă parte, Mundruczo deschide cîteva paranteze estetice pe care le şi supralicitează (astfel că lesne pot deveni iritante). Din punct de vedere al construcţiei, ele se înscriu pe linia trasată de Bela Tarr în proiecte precum Karhozat (Blestem) sau Werckmeister harmoniak (Armoniile Werckmeister): dilatare temporală prin care autorul permanentizează o acţiune (aceasta primeşte o greutate aproape insuportabilă, altfel spus), întreţinută în banda sonoră de ritmuri simfonice vibrante. O suită de secvenţe care deteriorează natura filmului - trimiterile evidente de care vorbeam: la mijlocul filmului urmărim o bucată dintr-un drum spre o înmormîntare: un convoi de bărci străbate în ralanti un cot de canal, pe o muzică înălţătoare; în finalul filmului, exact acelaşi cot îl străbate vesta de salvare pe care Mihail o foloseşte cînd navighează pe apele Dunării, pe aceeaşi muzică înălţătoare. Vedem vesta plutind, Mihail fusese ucis. Apoi: sora sa, Fauna, are o broască ţestoasă drept animal de suflet; în toiul nopţii fata e aruncată în apele Dunării, dimineaţa - pe o piesă de Schubert, Death and the Maiden - destul de relevant! -, broasca ţestoasă coboară în ape (în căutarea stăpînei, probabil).

Ultimul film al zilei, J'ai toujours révé d'être un ganster (Dintotdeauna mi-am dorit să fiu gangster), realizat de Samuel Benchetrit, a fost o comedioară plăcută. Sau poate că mai bine ar fi să spun ca nu m-a plictisit. Nu prea are nimic original în interior, aici e buba. Filmul are cinci episoade, fiecare prezintă o poveste care ajunge într-un punct comun cu celelalte: o cafenea. Filmul acesta e un mixaj între Aaltra fraţilor Delépine, Cofee and Cigarettes sau Night on Earth (ultimele semnate de Jim Jarmush) din care reţinem doar Night şi încercările joviale. Ar putea fi considerat şi un pulp de tip Tarantino (mai ales prin dialoguri), însă trebuie să fie clar că filmul francez nu atinge valoarea niciuneia dintre istoriile amintite mai sus. J'ai toujours révé d'être un ganster concurează pentru trofeul Transilvania.