Când realitatea e cel mai bun film - TIFF 2008

A şaptea ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania se apropie încet-încet de final, deşi catalogul tot nu s-a tipărit. Nu pare să sufere prea multă lume din această pricină. Spectatorii, preponderent tineri, continuă să meargă cu hărnicie la cât de multe filme reuşesc. Cine stă până noaptea târziu şi la proiecţiile în aer liber începe ziua mai târziu. Am întâlnit câţiva cunoscuţi din Bucureşti care şi-au luat zile libere de la serviciu ca să vadă filme à la Cluj. Potrivit revistei festivalului, aceştia se numesc "tiffari":)

Pentru că Mihai Chirilov, directorul festivalului, a recomandat la festivitatea de deschidere filmul mexican Shakespeare colţ cu Victor Hugo, sala de la cinematograful Victoria gemea miercuri seara de oameni. Shakespeare colţ cu Victor Hugo este primul documentar care intră în competiţia TIFF-ului, iar autoarea sa, Yulene Olaizola, a venit taman din Mexico City ca să discute cu publicul după proiecţie.

"Îi cel mai bun film pe care l-am văzut până acum", spunea o doamnă, localnică după accent, la ieşirea din sală. Nu ştiu dacă e cel mai bun film din festival, dar e fără îndoială unul dintre cele mai interesante.

Autoarea, care l-a realizat ca proiect de anul IV la facultatea de film (pe care n-a terminat-o încă) s-a oprit la cel mai fabulos personaj pe care-l cunoaşte, bunica sa, şi la relaţia pe care aceasta, în calitate de proprietară a unei case de oaspeţi, a avut-o cu un tânăr la fel de fabulos, Jorge, care a murit în 1993 în urma unui incendiu.

Deşi crescut fără părinţi, Jorge era un autodidact, cânta bine, era talentat şi la pictură, era frumos, schizofrenic, izolat şi se pare că îi plăceau bărbaţii. În bunica cineastei a văzut femeia care i-ar fi plăcut să fie, dar şi un substitut de mamă.

Când în poveştile bunicii îşi face loc şi amintirea cazului unui criminal în serie care ucidea femei, nu trece mult timp până când ea începe să ne împărtăşească bănuielile că misteriosul Jorge, pe care l-a adăpostit opt ani, ar fi putut fi acel psihopat niciodată prins.

De fapt, însă, nu ştii cât din amintirile bunicii e fabricat de imaginaţia ei şi cât e realitate. Iar filmul ştie să păstreze misterul.

A fost prima oară la această ediţie de festival când am văzut atâta lume rămasă după proiecţie pentru sesiunea de întrebări şi răspunsuri. "Oricum bunica n-ar fi venit la Cluj pentru că se teme de avioane", a spus Yulene Olaizola, care a adăugat că a dorit să facă un film despre relaţia dintre bunica sa şi misteriosul Jorge încă de când a intrat la şcoala de film, şi de asemenea, că producţia a costat doar 600 de euro, postproducţia făcând-o în cadrul facultăţii.

Cred că majoritatea spectatorilor au fost cuceriţi nu doar de intriga poliţistă - a fost frumosul Jorge psihopatul care ucidea femei sărace? -, nu doar de faptul că prin amintiri, înregistrările pieselor sale şi picturi acest Jorge devine un personaj aproape vizibil, şi nu doar de personalitatea bunicii, ci tocmai de faptul că, atunci când ştii să faci film, poţi face film din orice. Viaţa imediată îţi oferă mii de subiecte, trebuie doar să fii atent.

Acelaşi lucru cred că şi l-a spus şi Spiros Stathoulopoulos, autorul filmului columbian PVC-1, prezentat în secţiunea necompetitivă "În timp real". Cineastul a plecat de la tragedia adevărată a unei familii terorizate de un grup de bandiţi care pătrund în casa izolată de la ţară a acesteia şi prind de gâtul femeii un colac în care spun că e o bombă acţionată de la distanţă. În schimbul a 15 milioane de dolari, vor desface bomba de la gâtul femeii.

Pentru că răufăcătorii dispar, femeia, însoţită de soţ şi de una dintre fiice, porneşte într-o goană disperată spre locul de întâlnire cu poliţiştii pe care-i anunţă la telefon şi care vor încerca să dezamorseze dispozitivul.

Filmat pe video, imaginea având rugozitatea celei din Blair Witch Project, nu şi mişcările terorizante ale aparatului sau unghiul subiectiv, PVC-1 te trimite o vreme spre Funny Games (de Michael Haneke), pentru a te menţine până la final, în ciuda unor accente patetice şi a unor tergiversări (deşi graba e mare, nu?) cu sufletul la gură. Tragedia nu va întârzia să apară. Dispozitivul de la gâtul femeii explodează, omorând-o pe ea şi pe trei poliţişti. Filmul îi este dedicat însă doar ei.

Tot miercuri a fost proiectat în competiţie, şi în prezenţa autorului, Bela Paczolay, filmul maghiar Aventurierii. O comedie lipsită de pretenţii, filmată în Transilvania, despre trei generaţii de bărbaţi ai unei familii în care neseriozitatea se pare că e ereditară. Bela, care cântă la trompetă prin Budapesta, şi fiul său, Andras, care tocmai a devalizat contul iubitei, vin în România la chemarea expresă a bunicului.

Alarma e faptul că acesta s-a certat cu nevasta lui, care face crize de gelozie, şi că vrea să se mute la Budapesta. Road-movie-ul (vorbit aproape numai în ungureşte) bifează o femeie care aruncă îngheţată peste soţul mort din portbagaj, un poliţist român beat, ţigani care trăiesc în vile cu turnuleţe, dar care sunt simpatici şi darnici, dar nu are prea multe de oferit. Prezenţa filmului în competiţie are darul de a o colora şi de a o face cât mai diversă.


Trebuie să spun că unele lucruri nu se schimbă la Cluj, şi asta îţi dă un sentiment de siguranţă. Ştiu încă din primul an Vărzăria şi Păstăria din centru, două restaurante populare unde se mânca bine şi ieftin. Există şi azi, şi se pare că le merge bine, din moment ce, cu trei ore înainte de închidere, nu mai au decât două feluri de mâncare.

În gangul de la Păstărie poţi mânca la aer varză à la Cluj, varză cu ciolan sau fasole cu cârnaţi, în vreme ce o pisică vine pe la picioarele tale iar chelneriţele, îmbrăcate în fuste negre şi bluze albe, te întreabă matern: "V-aţi săturat?" Asta nu se întâmplă la McDonald's.