Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2008

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Zilele filmului românesc (1) - TIFF 007 (7)


iunie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Azi a început maratonul filmelor româneşti. Nu am fost capabil de mobilizare pe ora 10, încît să văd Nisipuri (r. Claudiu Mitcu), dar nu puteam rata suita următoare - în ordinea proiecţiilor: Tache / Întîlniri încrucişate / Marilena / Elevator.

Tache (r. Igor Cobileanski) a fost al doilea film din acest TIFF în care am avut senzaţia că spectatorii vor neapărat să rîdă, aşa că - la nevoie - se pot mulţumi şi cu puţin pentru a-şi satisface această poftă. Celălalt film la care am avut acelaşi sentiment a fost Kalandorok (Aventurierii), proiectat marţi seara. Tache arată ca o piesă de teatru filmată pentru televiziune; sînt trei decoruri principale - curtea unei firme de servicii funerare, un cimitir şi o crîşmă aflată peste drum de cimitir -, în aceste spaţii personajele construiesc povestea prin dialog. Felul în care filmul se prezintă nu e o problemă, Tache nu pretinde a fi altceva. Filmul e realizat în digital, scopul (recunoscut) fiind acela de a corespunde din punct de vedere tehnic atît normelor de emisie TV de înaltă definiţie, cît şi - eventual - proiecţiilor din cinema, după un prealabil transfer pe peliculă.

Neajunsul filmului nu stă nici în felul în care actorii îşi înfăţişează personajele - Mircea Diaconu e în regulă, dar are şi rolul cel mai bogat, cel mai variat ca stare; Gabriel Spahiu sau Mara Nicolescu (care semnează şi scenariul) sînt şi ei potriviţi pentru ceea ce fac. Limitările pe care rolurile respective le au, faptul că din punct de vedere conceptual personajele au o posibilitate de evoluţie restrînsă - nici asta nu e o problemă; doar sînt elemente definitorii ale comediei de moravuri, iar Tache este o comedie de moravuri pe tema morţii (iminente). În afara lui Diaconu (Tache în film), toate rolurile evidenţiază o trăsătură umană sau un grupaj de trăsături apropiate. Geta (Mara Nicolescu) este o fostă prostituată care caută să se căpătuiască prin măritiş cu un văduv bogat (astfel că are nevoie de ponturile lui Tache groparul) - dar are şi resturi de romantism în suflet, pe ele se poate clădi happy-end-ul; prietenul lui Tache - interpretat de Constatin Drăgănescu - e tipul chefliu şi superficial, gata să îşi trădeze prietenul dacă interesul momentan o cere; şeful barului de peste drum (Gabriel Spahiu) este un beţiv ordinar, care îşi detestă soţia fiindcă îl înşeală la greu, dar în sufletul căruia încă se mai ascunde bunătate, care aşteaptă să fie iscodită; şeful firmei de pompe funebre e un afacerist-profitor-ordinar-manelist-fără-pic-de-cultură; popa e un blasfemator, etc.

Problemele încep aici: aceste personaje-emblemă rareori depăşesc viziunea comună despre caracterul reprezentat; din punct de vedere al consistenţei, personajele sînt mediocre şi deja plictisitoare prin perindarea lor inepuizabilă pe micul ecran (atît în emisiunile informative cît şi în avalanşele de sitcomuri băştinaşe prea puţin inspirate). Adevăratele hibe ale filmului sînt legăturile dintre personaje, replicile pe care acestea şi le dau, situaţiile în care ajung. Toate banale, toate previzibile. Două-trei glumiţe răsărite sau vreo replică inteligentă se pierd în marea de platitudini de pe ecran. Per total, filmul depăşeşte emisiunile bune semnate de Vacanţa Mare (nu este atît de trivial), dar nu provoacă bună-dispoziţie precum o emisiune bine-legată de Divertis.

Întîlniri încrucişate (r. Anca Damian) este un film bun (o prezenţă normală într-o cinematografie sănătoasă). Din păcate este inegal; are părţi consistente, dar are şi zone în care deraiază. Filmul conţine trei istorii care se intersectează (o spune şi titlul, de altfel). Prima, cea mai suculentă - relatează o întîmplare din viaţa unui realizator de radio (interpretat nuanţat de Mimi Brănescu): un puşcăriaş îndrăgeşte atît de mult vedeta radio, încît îi preia numele şi, fără prea mare succes, încearcă să îi copieze şi raportarea umoristică la realitate; cei doi ajung faţă în faţă (scenariul e construit după un caz real de acest gen, povestit de Mihai Dobrovolschi în 24Fun). În preajma acestei întîlniri, o vizită a vedetei la închisoarea Rahova, cunoaştem două figuri - şefa penitenciarului (jucată de Oxana Moravec) şi un deţinut proaspăt eliberat (Andi Vasluianu, expresiv, bine sudat în rol!) - ale căror traiectorii vor fi detaliate în episoadele doi şi trei ale filmului. Prima poveste este atent condusă pe detalii, cu treceri graduale (bine plasate) de la un ton sumar, o relatare de suprafaţă, uşor ironică uneori (viaţa în radio, relaţia amoroasă a realizatorului de radio), la un registru dramatic profund, fie că e vorba de o imagine a societăţii (drumul spre închisoare, oraşul văzut din maşină), fie că e exprimat un sentiment - precum cel de anxietate pe care-l resimte personajul lui Brănescu în închisoare. Totuşi, există ceva deranjant în acest episod - folosirea procedeelor cinematografice de relatare a istoriei: un exemplu mi-a rămas clar în minte - finalul întîlnirii dintre vedeta radio şi puşcăriaş este redat printr-o suită de filmări cîmp-contra-cîmp, în care feţele personajelor se succed din ce în ce mai rapid, fără a fi motivate de un crescendo în replici sau de priviri ameninţătoare ori tensiune de vreun fel. Astfel că ajung să se evidenţieze pe ele însele, ca mijloace de articulare cinematografică (devin sublinieri estetice nemotivate), ceea ce poate provoca o ruptură momentană la nivel dramatic.

A doua poveste, promisiunea unei relaţii între şefa penitenciarului Rahova şi un finlandez care munceşte în acelaşi domeniu în ţara sa natală, este aproape ratată: prin neadecvarea replicilor personajelor la situaţia existentă (nervii nefireşti ai personajului Oxanei Moravec în relaţie cu domnul venit din Finlanda, în drum spre Amara, unde era o conferinţă cu privire la calitatea serviciilor din închisori) sau prin introducerea unor paranteze cu explicaţii specific româneşti - o petrecere cu folcloriste şi lăutari la Amara, în cinstea oaspeţilor străini; critica de acest tip nu îşi avea locul aici, ea funcţionează perfect în proiecte degajate, precum California Dreamin' (nesfârşit), aici obturează derularea naturală a poveştii şi, în acelaşi timp, lungeşte inutil capitolul. Partea a treia - în special prin prezenţa lui Vasluianu - reaprinde filmul. Un conflict legat de sora fostului deţinut, cîteva detalii prin are înţelegem ce tip de afacere se află în spatele anilor săi de puşcărie, căutarea unei soluţii. Şi un final inspirat, foarte deschis.

Ar fi fain să avem o cinematografie sănătoasă. Cu o uşoară îngăduinţă, Tache poate duce într-acolo, iar Întîlnirile Ancăi Damian menţin o stare de normalitate... însă un proiect precum Marilena poate anula plăcerea de a merge la cinema sau de a vorbi despre film. Aceleaşi marote marca Daneliuc post-89: despre realităţile zilei filtrate printr-un sistem moral personal, pe care îl resimţim prin intermediul pedepselor care se abat asupra personajelor de pe ecran. Aici e vorba de imigraţie ilegală, bani negri, adulter, copii semi-abandonaţi şi violuri peste violuri - pe care le suferă Marilena (interpretată de Cecilia Bîrbora): pur şi simplu, orice bărbat îi iese în cale vrea să o posede! Pentru toate aceste nelegiuiri, asupra personajelor se abat crampele abdominale (în Sistemul nervos era hernia). Astfel că trebuie să meargă fuga-fuga la budă, obiect şi activitate pe care le vedem focalizate intens vreme de două ore. Am fost foarte bucuros că am supravieţuit acestui film, aşa că îl abandonez rapid!

Elevator (r. George Dorobanţu, un absolvent de politehnică, autodidact într-ale filmului) a fost surpriza zilei. A fost realizat de o mînă de entuziaşti cu 200 de euro şi multă pasiune. Doi liceeni, băiat şi fată (se achită onorabil de misiune Cristi Petrescu şi Iulia Verdeş, actori amatori în vremea filmărilor!), vor să facă dragoste şi, neavînd un locşor al lor, pornesc spre o fabrică dezafectată. Rămîn blocaţi în liftul fostei fabrici, noi vedem faptele de acolo (scenariul e de fapt textul piesei omonime scrisă de actorul bucureştean Gabriel Pintilei). Per total, Elevator spune coerent o poveste, fără scăpări de detaliu. Această însuşire de bază (coerenţa!) nu o găsim în filme precum Şi totul era nimic sau Marilena. Elevator nu reuşeşte să sădească în spectator o senzaţie zdrobitoare de claustrofobie, însă învîrte bine stomacul cînd activează imaginar sistemul olfactiv (cu voma sau excrementele prezente explicit sau implicit pe ecran). Elevator are şi secvenţe îndoielnice, neconvingătoare, fie datorită scăpărilor actoriceşti, fie datorită căutărilor estetice ale autorului. De asemenea, filmul are şi un epilog care dăunează trăiniciei poveştii în viaţa de după proiecţie - fiindcă epilogul ne dezvăluie precis dacă cei doi au scăpat sau nu. Totuşi, avînd în vedere cum a fost produs, proiectul este o reuşită! Va rula în diverse cluburi din ţară, merită văzut. E o întîlnire cu un cinema aparte, cel puţin la noi.



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2008


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Ulei pe pânză la TIFF 2008, Florian-Rareş Tileagă
 Festival. Film festival - TIFF 2008, Andrei Creţulescu, cu SMS-uri de la directorul festivalului Mihai Chirilov
 În culise la TIFF (2008) / Ghid de folosinţă pentru ediţiile următoare, Iulia Blaga
 După 9 ani, concursul de scenarii HBO are o istorie deloc neglijabilă, Cristina Corciovescu
 Cum s-a văzut TIFF 2008 de la AperiTIFF, Autori diverşi
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2008


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer