Cluj, adică TIFF. Ziua a şasea - TIFF 2008

Au trecut şase, mai sunt patru. Zile, nu filme, că doar n-o fi petrecere de văzut filme la video, cu câte două casete pe seară! Nu. E ditamai Festivalul Internaţional de Film Transilvania, lungit pe zece zile, "eveniment cultural de prestigiu internaţional, recunoscut pentru calitatea şi insolitul selecţiei sale şi, implicit, pentru diversitatea estetică a cinematografiei contemporane, pe care a promovat-o cu consecvenţă de-a lungul celor şapte ediţii ale sale"... But you can ask for a TIFF...

Adică nu te sfii să-i calci pragul. Festivalul ăsta e făcut să placă, nu ca fraza aia pretenţioasă de mai sus, care n-are ce căuta într-o cronică despre filme bune şi foarte bune precum Aventurierii, Lumi paralele şi Fără destin. Despre ele vorbim acum fiindcă au făcut un bine spectatorilor care au trecut miercuri pe la "Republica", mai ales celor dezamăgiţi de ceea ce văzuseră anul ăsta la TIFF. Sunt unul din ei şi ştiu ce spun. Deci...

... Aventurierii e o producţie maghiară din 2008, realizată de regizorul Bela Paczolay în vara anului trecut. Nu oriunde, însă, ci chiar pe meleagurile Transilvaniei, acolo unde întotdeauna găseşti... cam de toate. De fapt, "de toate" se şi întâmplă în Aventurierii, filmul care spune povestea a trei destine de maghiari obişnuiţi - trei generaţii, tată, fiu şi bunic - înghesuiţi într-un Passat răblăgit, cu care bat în lung şi-n lat Ardealul. Nu e, însă, deloc o călătorie oarecare. E un butoi de pulbere gata să sară în sus, fiecare din cei trei clocotind de mofturi, de orgoliu şi de cheful de a o tăia în lume, cât mai departe de viaţa dezastruoasă pe care o duce. Şi dă-i cu certuri şi boacăne, care fac ca vechitura de maşină să explodeze de umor, piperat cu belşug de scene pitoreşti (negativ şi simplist prezentate, dar, mă rog...) din lumea de caractere şi peisaje a Transilvaniei. Plus de asta, plouă cu ghinioane peste tot unde se opresc, într-un înveliş de aventură nepotolită cum bine şade unui road-movie, în care cel mai mult contează decojirea până la esenţă a personajelor. Adică împăcarea şi înţelepţirea lor. Ai zice că nu prea e loc de aşa ceva într-o comedie spumoasă şi imprevizibilă ca Aventurierii. Însă asta vezi tot timpul în filmul lui Bela Paczolay, dincolo de ritmul molieresc al încurcăturilor, la care se râde cu lacrimi. Aşa că cinci stele mari şi late pentru scenariu, scris de un evident cunoscător (Gergely Peterfy) al dialogurilor şi al tehnicii cu care pot fi făcute salturile riscante de la umor la dramă. Cât ai clipi, replicile se caţără unele pe altele şi nu ratează nici o şansă de comedie, evitând devierile de ambianţă - comice şi ele, întâlnite mai ales în cinema-ul spaniol - care ar putea deruta publicul.

Următorul pe listă a fost Lumi paralele (Danemarca, 2008), în regia lui Niels Arden Oplev, impunându-se la TIFF ca unul din filmele de la care publicul a ieşit cu mult chef de vorbă. Nici nu-i de mirare. Lumi paralele face un studiu la sânge asupra lumii creştine, îndrăznind să pună degetul pe o rană despre care se vorbeşte de mii de ani: ce mai înseamnă, azi, credinţa în Dumnezeu şi ce porunci merită să urmezi? Sunt întrebări pe care filmul danez le pune aruncând în joc lumea Martorilor lui Iehova, în care adolescenta Sara se simte din ce în ce mai captivă, având de luptat cu principiile puritane ale familiei. Şi asta pentru că se îndrăgosteşte de Teis, un tânăr ateu, ale cărui idei libertine despre viaţă se ciocnesc de fanatismul unor Iehovişti pentru care iubirea semenilor înseamnă... iubirea celorlalţi Iehovişti. De aici încolo, absurdităţi cât încape, fără însă ca spadele verbale ale personajelor să alunece într-un tezism gălăgios, ci mai degrabă într-o zonă discretă, provocatoare, în care rămân multe lucruri nespuse. Într-un fel mă aşteptam ca danezii să vină, la TIFF, cu filme bine scrise, cu distribuţii de actori pentru care prezenţa pe ecran înseamnă mai ales expresivitatea maximă a unui gest oricât de mărunt. Totuşi, filmul a avut o structură destul de schematică, din păcate chiar previzibilă, în ciuda replicilor de duh şi a actoriei ireproşabile. Dar l-a salvat imediat faptul că era bazat pe o poveste reală; iar când afli aşa ceva, parcă mai uiţi din greşeli...

Ziua Filmului Maghiar s-a încheiat cu Fără destin (Ungaria, 2005, Lajos Koltai), superproducţia ce a marcat cel mai mare proiect din istoria cinematografului unguresc. Asta ne-a spus, înainte de proiecţie, Dimény Áron (actor la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj), cel pe care l-am putut vedea jucând în acest film despre deportarea evreilor maghiari în lagărele naziste de concentrare. Totul a fost construit pe baza naraţiunii din romanul cu acelaşi titlu, din 1975, de Imre Kertesz, autor răsplătit de curând cu un Premiu Nobel pentru literatură. Filmul pare să aibă, la rândul lui, un ritm romanesc, încărcat de autenticul sfâşietor al scenelor din lagăr, aşa cum ni le povesteşte, şoptit, adolescentul Gyorgy, portret autobiografic al lui Kertesz. Dar nu te aştepta să găseşti, aici, vreo ceva din spectaculosul cu care te-au obişnuit superproducţiile cu eroi care fac ceva să scape din lagăr. Fără destin te cucereşte altfel, printr-o înghiţire în sec a durerii cu care evreii îşi pierd sinele, în această frescă amară despre umilinţă, ce aminteşte de flashback-urile halucinatorii din viaţa de lagăr, din romanul Kadiş pentru copilul nenăscut, scris de acelaşi Imre Kertesz. Nici Fără destin nu face concesii stilului epic de mare întindere, scăldând imaginile într-un joc apăsător de umbre şi lumini plăpânde, îmbrăcate într-o picturalitate ce-ţi taie răsuflarea. Filmul, însă, ar putea plictisi, oricât de cuceritoare ar fi imaginea şi voice-over-ul personajului. Adică atât de mult te convingi de miza filmului, de starea personajelor, încât de la un moment dat totul ţi se pare prea mult, ca şi când ar lipsi un declic care să schimbe perspectiva. Corect şi aşa. Faza e că filmul trebuie văzut, indiferent de gusturi, fiind o lecţie universală de cinema şi, poate la fel de mult, una de coloană muzicală superb lucrată (Ennio Morricone).