Cluj, adică TIFF. Ziua a şaptea - TIFF 2008

Tot felul de filme pe la TIFF! Ieri am intrat la vreo patru, din care două la "Victoria" şi două la "Echinox", în aer liber. Aşa că am dat de tot felul de reacţii din partea publicului, de la hohote de râs, la nervi, nerăbdare şi, cel mai penibil, aplauze de complezenţă... În sfârşit, ca la festivalurile mari, unde, la urma urmei, e şi păcat să vezi unul şi acelaşi lucru!

A şaptea zi de TIFF n-a fost lipsită de amestecul ăsta de râsu'-plânsu', cu filme diferite între ele, dar şi cu un feedback pe măsură. Mă refer în primul rând la Doamnele de onoare, film ucrainean din 2008, regizat de Igor Podolchak într-o casă de vară din inima pădurii, unde... Unde nu ştiu ce să-ţi spun că se întâmplă, pentru că filmul e o încâlcire de imagini şi replici din care abia poţi stoarce câteva semnificaţii. Adică răspunsuri pentru ceea ce vezi pe ecran. Sigur că din sinopsisuri înţelegi tot (?), ţi se spune despre o familie "torturată emoţional şi psihologic de cerinţele nenumărate şi insistente ale fiului bolnav". Dar ce te faci fără sinopsis? Îţi spun eu: rămâi cu gura căscată că ai nimerit la un film în care numai regizorul pricepe ce a vrut să facă. Bineînţeles, vezi câteva personaje care pălăvrăgesc fără noimă în jurul unei mese, pe care se pune în continuu de mâncare. Toţi înfulecă, toţi dau din gură despre te miri ce amănunte numai de ei ştiute şi... cam asta e tot. Însă doar regizorul poate fi 100% sigur că personajele alea sunt într-adevăr mama, tata, sora şi fiul, şi asta fiindcă puţinele căi prin care le poţi cunoaşte sunt confuze. Adică ai de-a face cu un scenariu înţesat de replici haotice, despre lucruri total nelegate între ele, repetate obsesiv, replici care stârnesc personajelor un interes pe care tu nu apuci să-l înţelegi.

Dar nu cred că asta i-a făcut pe mulţi să iasă de la film. Lipsite cu adevărat de motivaţie narativă sunt acţiunile scurtcircuitate ale personajelor, care pică parcă din cer. Pardon, din iad, fiind scabroase din cale-afară, aruncate pe peliculă parcă de dragul scabrosului. La asta se adaugă grosplanurile deformate; mişcările greoaie ale personajelor; vorbăria lor dezinteresată, de tip cehovian; muzica stridentă şi atonală care amplifică acolo unde nu vezi de ce ar fi nevoie de suspans; zgomotele permanente din casă, care însoţesc imaginea şi o puzderie de panoramări lente, cu schimbări de ritm neaşteptate şi - cel mai grav - neînţelese. Ştiu că toate aceste elemente de ambianţă au rolul lor de a transmite visceral o stare de teroare psihică, dar, totuşi, abuzul de vizualitate e la vedere şi supără. Tot aşa, filmul ar putea fi chiar lăudat pentru rafinamentul imaginii - cu citate evidente din Velasquez şi pictura intimistă a epocii victoriene. Dar una e să citezi şi alta e să băltească filmul de metafore de dragul exerciţiilor de stilistică regizorală. Unii ar putea să sară ca arşi, spunând că e old-fashioned să mai cauţi sensuri şi story în film. Da, dar lucrând fără un minim suport narativ, nimic nu te va opri să introduci în film absolut orice, în numele esteticii, punându-le tuturor răbdarea la încercare. Cum a făcut-o, fără rost, această proastă înţelegere a structurii filmului de artă, adică Doamnele de onoare...

A urmat o producţie care ne-a eliberat pe toţi de povara dicţionarelor, cu care stăteam pe genunchi ca să înţelegem Doamnele de onoare. E vorba de filmul În fiecare zi e duminică (Germania, 2007, r. Niels Laupert), inclus în competiţie. Dar cu ce să încep? Cu faptul că a stârnit aplauzele sălii pline de la "Victoria", precum şi un neobişnuit de lung dialog între regizor şi spectatori, sau cu faptul că poate fi oricând un model de film bine lucrat? Ideea e că producţia tânărului student (!) Niels Laupert vine cu o poveste şocantă despre criminalitatea juvenilă, scoţând la iveală portretele a doi tineri de la periferia unui oraş german, cufundat în rugină şi mizerie. Şi ce altceva să producă acest mediu infect, dacă nu o (de)generaţie de tineri, pentru care jafurile şi crimele fac toată distracţia? Neils Laupert spune povestea asta curat, fără tezism şi devieri inutile, preferând un discurs tăios, de tăria vizuală a unui David Fincher, de pildă. Cât despre reacţiile din sală, numai de bine. Am văzut un public matur şi treaz, ca mentalitate de receptare (la fel cum acum doi ani avusesem aceeaşi revelaţie, tot la TIFF, odată cu deliciosul eveniment Noaptea prostului gust). Dovadă că unii n-au pierdut ocazia şi au exprimat rezerve faţă de voice-over-ul aşa-zis redundant, pe când alţii s-au arătat destul de nemulţumiţi de faptul că finalul filmului relaxează perspectiva, ca un videoclip dulceag. Nimeni, însă, nu s-a plâns de simplitatea narativă a acestui film despre violenţă; oricum, e clar că despre Niels Laupert vom mai auzi.

Michael Haneke n-a lipsit nici el din program, cu un thriller refăcut în distribuţie americană (Naomi Watts, Tim Roth, Michael Pitt), după varianta australiană din 1997, cu care a şi debutat ca regizor. Funny Games se numeşte producţia din 2007, pe care publicul din Cluj a urmărit-o cu inima strânsă, ca la horror. De fapt, povestea familiei înstărite - tată, mamă şi fiu - sechestrată, torturată şi ucisă de doi adolescenţi, i-a prins pe clujeni pe picior greşit. Adică toţi se aşteptau ca toate grozăviile din Funny Games să se încheie cu canonicul happy-end. Ei bine, finalul vesel a cam lipsit, filmul fiind o escaladare înnebunitoare a groazei. Şi ai de-a face cu poate cei mai enervanţi bad guys din istoria recentă a thriller-elor, care ucid cu zâmbetul pe buze, în numele bunului simţ fără de care, spun ei, iată ce necazuri se întâmplă. Aşa că îţi vâjâie urechile de revoltă şi aşteptare, doar-doar apare cineva, ceva, orice să salveze situaţia. Toate astea sunt excelent asamblate într-un scenariu care atacă fără pardon cultura violenţei, propagată de media.

Să nu uităm că proiecţia filmului lui Haneke a fost precedată de un scurtmetraj românesc, cu titlul Fatza galbenă care râde. Înadins am amânat să vorbim de această producţie, în regia lui Constantin Popescu, din simplul motiv că trebuie prezentat ca o carte de vizită a ediţiei din acest an a TIFF-ului. Scenariul acestui filmuleţ - scris de Doru Lupeanu, câştigător al concursului de scenarii HBO-TIFF 2007 şi publicat de Editura LiterNet - este, pur şi simplu, un deliciu comic, cu umor pur-sânge românesc: doi părinţi se zbat nevoie mare să folosească messenger-ul pentru a vorbi cu băiatul lor din străinătate. Se încurcă în comenzi, se împiedică în cabluri, fac gafe care de care mai simpatice, într-o comedie irezistibilă a folosirii duşmanului cu butoane - tastatura. E bine de ştiu şi că toată încurcătura asta e jucată de savuroşii, de îndrăgiţii, de inepuizabilii Luminiţa Gheorghiu şi Teodor Corban, deja veterani într-ale apariţiilor la TIFF, pe marele ecran. Ţineţi-o tot aşa!