Zilele filmului românesc (2) - TIFF 007 (8)

Îmi doream foarte mult să văd Podul de flori al lui Thomas Ciulei, dar prezentarea lui Boogie s-a întins pînă către orele 23, iar filmul lui Ciulei a început la 22,30. Aşa că ziua de azi a fost cu program scurt, doar trei filme de lungmetraj şi unul de scurtmetraj.

Nunta mută marchează debutul regizoral al lui Horaţiu Mălăele. Concluzia mea după film a fost una tristă: în prima parte a peliculei, personajele de pe ecran rîdeau mai mult decît publicul din sală; în a doua parte a peliculei, personajele de pe ecran sufereau mai mult decît publicul din sală. Filmul se asfixiază cu propriul dumicat: povestea dă seama despre tot şi toate, fie că e vorba de latura socio-politică - actuală sau comunist-stalinistă, fie că e vorba de registrul cinematografic de gen - filmul e uneori comedie, alteori thriller cu mistere (sau film fantastic cu strigoi), e şi love story şi dramă şi spectacol de varietăţi şi Moromeţii şi Domnişoara Christina şi Restul e tăcere

Povestea arată aşa: în prezent, pentru a realiza un interviu, un grup de ziarişti merge într-o localitate în care şed numai femei. În zona respectivă sînt întîmpinaţi de un peisaj post-industrial, un combinat siderurgic dezafectat, semi-dărîmat (cum e în Călan, judeţul Hunedoara, de exemplu), prin ruinele căruia, ca nişte fantome în negru, apar numeroase bătrîne. Povestea coboară cu cincizeci de ani în timp, descoperim un spaţiu bucolic - gospodării cu tot ce trebuie, verdeaţă şi multă bună dispoziţie. Istoria urmăreşte destinul comunităţii, cu accent pe istoria trăită de doi tineri care se îndrăgesc, îşi manifestă dragostea pe cîmp ori în hambarul cu grîu şi hotărăsc să facă împreună casă. Nunta lor pică exact în ziua în care - în 1953 - moare Stalin, astfel că autorităţile ruse - Armata Roşie s-a retras din România în 58 - declară şapte zile de doliu naţional, în care orice distracţie este interzisă. Sătenii continuă nunta pe ascuns (titlul filmului trimite la felul în care nunta s-a ţinut), soldaţii ruşi îi pedepsesc pe săteni - toţi bărbaţii sînt ucişi.

Nu vreau să fiu chiţibuşar şi să mă mir cum de a crescut ditamai combinatul siderurgic într-o zonă cu populaţie exclusiv feminină, sau ce rost are partea fantastică în poveste... Dar nu pot să trec cu vederea faptul că, 84 de minute, filmul goneşte neîncetat pentru a puncta la toate capitolele posibile. În prima parte acceleraţia e apăsată în latură comică. Doar că orice replică e sugrumată de replica imediată şi toate vin ca nişte sentinţe care în context trebuie să dea bine din punct de vedere umoristic şi spectatorul trebuie să rîdă! Iar dacă el nu rîde - şi e aproape imposibil să rîzi, fiindcă replicile vin ca o avalanşă, nu lasă timp pentru receptare şi savurare - cu siguranţă rîd cei din film. Totdeauna e un grup în care cineva e ironizat, pus la colţ de către altcineva. Toţi ceilalţi rîd zgomotos, parcă rîsul i-ar menţine în viaţă, nu bătăile inimii. Din cauza rîsetelor de pe ecran nu se mai aude bine dialogul, ei vorbesc continuu şi rîd continuu, balamuc! Pe lîngă rîsetele celor de pe ecran, intervine şi mîna auctorială cu o poveste despre cinema şi una despre circ şi copilărie (clipe de feerie). Ca totul să fie mai învălmăşit, apare şi o fată-fantomă care blestemă în stînga şi în dreapta. Astfel e întocmită legătura cu partea a doua, unde se cuibăreşte drama. O fată e (violată şi) ucisă de o căpetenie rusă (sînt indicii şi un flashback care întăresc această legătură din film). Apoi e păţania cu ruşii, cea în urma căreia nu mai rămîne niciun bărbat în viaţă. În partea secundă, pe lîngă drama propriu-zisă, filmul e străbătut de episoade cu imagini încărcate cu simboluri (gen Icar, zbor, aripi), de sondările estetice ale autorului, exemple fiind steagul roşu al PCR care devine pată de culoare în cadre alb-negru (precum haina fetiţei din Schindler's List) sau finalul poveştii din 1953, cu sufletul care prinde aripi după uciderea trupului. Îmi pare rău, nu (se) ţine (bine)!

Testimony e un documentar realizat de Răzvan Georgescu. Mi-a amintit de Festivalul Astra din Sibiu, acolo rulau documentare, în mare măsură foarte bine făcute. Filmul prezintă cazul autorului, căruia îi fusese descoperită o tumoare malignă pe creier, drept pentru care medicii i-au spus că mai are trei ani de viaţă, cel mult. După cum mărturiseşte, Răzvan Georgescu a făcut acest film pentru că atunci cînd boala îl va doborî, prin surprindere, el să ştie care sînt implicaţiile ontologice ale suferinţei sale. Filmul prezintă o suită de convorbiri cu artişti care se confruntă direct sau indirect cu aceeaşi problemă ca şi autorul poveştii - video-artistul Bill Viola, pictorul german Jörg Immendorff, scriitorul german Helmut Dubiel, compozitorul american William Finn, artista Katherine Sherwood, tatăl autorului - compozitorul Remus Georgescu, ori sculptorul timişorean Peter Jecza. Fiecare vorbeşte despre creaţie artistică şi despre funcţionalitatea creaţiei artistice în societate (arta ar fi spaţiul prin care nemurirea devine posibilă din punct de vedere moral; întreaga operă artistică poate fi privită ca o rezultantă a confruntării dintre om şi ideea de moarte, un rezultat al luptei intelectuale cu frica de moarte). Fiecare relatează propria dramă şi vorbeşte despre modificările pe care spectrul morţii le-a produs în raportarea fiecăruia la realitate, la viaţă în genere. O alcătuire bine gîndită (un countdown temporal spre termenul de garanţie lumească pe care doctorii i-l dăduseră lui Georgescu) - fără scăpări patetice, fără jale, fără deraieri simbolice, un film care trezeşte pofta de viaţă!

Megatron - are un afiş superb! - e despre ziua unui copil care vrea în dar un meniu McDonalds în care să fie jucăria o jucărie anume (personajul Megatron din Transformers). Fuge cu mama sa spre Bucureşti, intuim relaţia pe care o are cu tatăl său - avînd în vedere că părinţii sînt divorţaţi. Excelent filmat, cadre lungi - între care mi-a plăcut în mod deosebit drumul celor doi, mamă şi fiu, pe bicicleta - dialoguri la obiect, o poveste care are toate indiciile prin care, dincolo de punctul deschis în care povestea se opreşte, conştiinţa privitorului poate stabili un final "definitiv" al poveştii.

Mai repede sau mai tîrziu cu toţii ajungem în situaţia lui Boogie (Dragoş Bucur, foarte bun). Dacă vreţi să vedeţi o bucată de viitor intim, intraţi cu încredere la Boogie (r. Radu Muntean), merită! Dacă ştiţi cum e, filmul pică la fix, mai taie din elanul nervos contra momentelor-delicate-din-relaţia-de-cuplu. Familie, copii, întîlniri cu prieteni vechi, certuri cu soţia, reacţii exagerate, călcat pe bec. Mi-a fost uşor să trăiesc povestea alături de personajele interpretate de Mimi Brănescu, Adrian Vancică, Anamaria Marinca sau Dragoş Bucur. Au replici fireşti, se comportă natural şi fac doar ceea ce trebuie pentru a atinge scopul poveştii, acela de a reliefa aspecte din viaţa de cuplu, de a vorbi despre prieteni, maturizare şi responsabilitate. A fost lungmetrajul necesar reechilibrării Zilelor filmului românesc la TIFF. Oferă comparativul de superioritate!