Faptul că austriacul Michael Haneke a ales să-şi re-"execute" clasicul provocator omonim la zece ani de la original şi în limba engleză nu trebuie pus nici pe seama vreunei pene de inspiraţie, nici pe seama vreunei manevre abile de marketing. Primo, regizorul a declarat în repetate rînduri că filmul său, în care o pereche masculină de sandilăi adolescenţi terorizează o familie mic-burgheză, va funcţiona mult mai percutant pe tărîm yankeu; secundo, americanul mediu, căruia ar trebui chipurile să-i fie vîndut produsul, fie nu va călca la cinema, fie îşi va vedea convingerile belicoase întărite şi nicidecum dezarmate. Mirosiţi cumva o contradicţie în termeni? Păi, da, păi nu?
Trec peste asocierea penibilă între teroare şi muzica neo-punk-metal-noise şi trec şi peste faptul că discursul clinic & cinic al cineastului este la fel de facil/ridicol ca acum zece ani şi ajung rapid la miezul problemei: nu mi se pare normal ca violenţa care domină, chipurile, cinema-ul american să fie denunţată de cineva care probabil că fuge de cinema-ul american ca dracu' de tămîie, şi nu mi se pare foarte inteligent din partea unui regizor care se laudă că vrea să demoleze apetitul pentru sînge al publicului să cadă atît de uşor în capcana exploitation-ului afişat cu mîndrie de seriile B atît de hulite.
Paradoxul continuă - acest remake cadru cu cadru funcţionează de minune atunci cînd deconstruieşte post-modernist imaginea killerului şi clişeele genului şi chiar are un raison d'être mai serios acum, în era post 9/11 guvernată de YouTube, dar uită, în demersul său care se vrea onorabil din pricina pedigree-ului artsy, de maxima enunţată într-o doară într-un titlu mai violent, dar mai subtil şi mai eficient, datînd, culmea, din acelaşi 1997: "Nu filmele creează psihopaţi. Filmele îi fac pe psihopaţi ceva mai creativi."