S-a comentat mult pe seama caracterului particular al acestui "self-remake" la doar zece ani diferenţă, şi cum încă n-am văzut varianta din 1997, voi face abstracţie de relaţiile între filmul original şi cel american - care, oricum, ar merita să fie tratate într-o analiză aparte - discutând, ca atare, Funny Games U.S. strict ca pe un film de sine stătător.
... Ceea ce deja oferă cu prisosinţă material de dezbateri, din moment ce avem de-a face cu un film extrem de substanţial, la cel mai subtil mod. De-a lungul veacurilor, multe specii şi genuri artistice s-au lăsat ispitite de fascinaţia Răului (cu R mare) - şi, inevitabil, de cele mai multe ori cădeau în câte o extremă sau alta: didacticism moralizator, puseuri eroic-grandilocvente, identificări riscante dar expozitive etc. Poate cel mai reprezentativ exemplu care-mi vine-n minte se găseşte în opera Divinului Marchiz, mai cu seamă în monumentalele Justine - ou Les Mahleurs de la vertu şi Juliette - ou Les Prosperités du vice, cu genialele lor monologuri filosofice de apologie a răului absolut.
Raportul dintre Haneke şi această modalitate de abordare funcţionează tocmai pe baza distanţei extreme care le desparte. În primul rând, dacă Sade se lansa, pe lângă detaliatele sale dezvoltări orgiastic-malefice, şi în toate acele verbiaje ample şi stufoase, Haneke în schimb recurge la o formulă mult mai economică şi implicită - nu numai în planul cuvântului, ci şi la nivel de ansamblu: un scenariu extrem de simplu (fără a fi simplist!), o regie tăioasă şi exactă şi un dialog care, deşi e relativ abundent, acţionează mai mult prin ricoşeuri. Rezultatul e unul dintre cele mai nasoale filme ale ultimelor decenii: acumulează treptat o stare de cuţit în burtă care se răsuceşte inexorabil (putem să-i zicem şi tirbuşon, sfredel sau burghiu), iar când ieşim din sală, ne cam uităm în urmă să vedem dacă nu cumva lăsăm o dâră de maţe pe jos.
Motivaţia acestui disconfort extrem stă tocmai în paradoxala sinceritate/parşivitate a autorului, care-şi atrage spectatorii în capcană prin manipulări la fel de abile ca ale celor doi tineri gay cu mănuşi albe (deşi parametrii diferă). Ar fi o ipocrizie să nu recunoaştem că toţi avem doza noastră de fascinaţie morbidă - explicată absolut legitim de psihologie. Atâta numai că, obiectiv vorbind, această trăsătură ne face doar mai funcţionali, nicidecum mai buni - dimpotrivă. Ne asigură acea doză de homo homini lupus în principiu necesară supravieţuirii, dar de prea multe ori degenerată în răutate gratuită. Drumul e lung, şi transcende hotarul moral, de la plăcerea crudă a pumnului pe care i-l dai mitocanului din piaţă care-ţi încalcă dreptul la demnitate, şi voluptatea perversă cu care alergăm la cinema ca să savurăm suferinţele atroce ale unor oameni nevinovaţi - adică exact ceea ce facem când intrăm la Funny Games.
În această zonă ideatică se situează nu numai substratul moral al filmului, ci şi cheia concepţiei sale artistice - cu împlinirile şi lipsurile ei. Principala eroare a lui Haneke este tocmai aceea de a se fi oprit undeva la jumătate cu implicarea directă a spectatorului. Teoretic, ne-am putea imagina o menţinere exclusiv în zona sugestiei (păstrând neadulterat spectacolul ca atare şi distanţa dintre el şi public), dar opţiunea autorului de a ne interpela direct este, totuşi, justificată şi consistentă, aşa că se cuvine s-o acceptăm - cu condiţia de a fi fost dusă până la capăt. Practic, punctul culminant al acestui artificiu, şi indiscutabil cea mai reuşită secvenţă a filmului (cineva o declara "genială", şi aşa ar fi fost într-adevăr, dacă întregul sistem era desăvârşit), este controversata imagine cu telecomanda: profitând de un moment de neatenţie a torţionarilor, una dintre victime reuşeşte să înhaţe puşca şi să-l găurească pe unul din ei; celălalt ripostează prompt, luând telecomanda videoului şi derulând accelerat înapoi... însăşi secvenţa la care am asistat! Când se reia, ucigaşul reuşeşte să dezarmeze în ultimul moment victima disperată. Implicaţiile sunt clare: graniţa dintre realitate şi spectacol se estompează, identitatea dintre mânuitorii de arme şi cei de telecomenzi se strânge, iar responsabilităţile etice devin tot mai greu de eludat.
Din păcate, celelalte elemente menite să întregească procedeul sunt puţine la număr, rarefiate şi plasate arbitrar în structura dramaturgică: câteva angajări ale spectatorilor prin privitul în obiectiv şi adresare directă (inclusiv - previzibil! - în cadrul final). Puţin, prea puţin, faţă de ambiţia unei asemenea metode care avea şansele de a face mult mai bine pe ecran ceea ce făcea la modul naiv Brecht pe scenă - şi referindu-se la răul visceral din noi toţi, nu demonizând subiectiv adversarul politic. Aş fi simţit nevoia unei mult mai atent gradate construcţii, bazată iniţial pe elemente pregătitoare şi în mare parte neobservate, în toată jumătatea dintâi a filmului, astfel încât abordările directe, odată ce devin explicite, să fie nu neapărat mai numeroase, ci în orice caz mult mai percutante; şi, în consecinţă, mai incomode.
Dincolo de această semiîmplinire, dar tot în asociere cu ea (pe partea reuşitelor, de astă dată) "jocul comic" al lui Haneke se distinge printr-o capacitate remarcabilă de a compune starea de teroare fără ieşire. În mod semnificativ, acest lucru se simte încă dinainte ca mecanismul morţii să se pună în funcţiune - jocul iniţial de replici, manevrarea abilă a capcanelor verbale şi de convenţie socială care vor atrage victimele în plasa celor doi călăi creează din start o paranoia subtilă, ca suport pentru oroarea concretă de mai târziu. Foarte inspirat aleasă este şi discreţia modului de a filma asasinatele propriu-zise - în special uciderea copilului, absentă din imagine, astfel încât spectatorul este propulsat într-o halucinantă spirală a îndoielilor: oare chiar l-au omorât...? Poate, totuşi, nu... De altfel, această atrocitate reprezintă axa unui alt punct de vârf al filmului - momentul când devine clar că nu mai e nici o cale de scăpare, că s-a ajuns în zona fără întoarcere. Admirabil cadrul de câteva minute, larg şi fix, cu picioarele băiatului împuşcat în dreapta şi mama chinuindu-se îndelung să scape din legături - un cumul de elemente care, inclusiv prin poziţia lor în structura dramaturgică, împing tensiunea la cote paroxistice (cu atât mai mult cu cât, aşa cum spunea şi Andrei Gorzo, prin sacrificarea copilului Haneke violează un tabu fundamental al percepţiei filmice; dacă, după Sabotage, Hitchcock îşi recunoştea greşeala, atât sub acest aspect, cât şi prin încălcarea regulii de bază care spune: "suspense nu înseamnă o bombă cu ceas care explodează, ci o bombă care nu explodează", la Haneke avem de-a face cu o erezie asumată conştient, şi cu riscurile de rigoare. Va rima, în final, cu lichidarea aproape neglijentă a femeii, dincolo de care nu mai e loc decât pentru reluarea ciclului de la început. Ce-i drept, trucul cercului care se închide e arhi-fumat - dar, prin nivelul de-a dreptul indigest al disconfortului impus de Haneke, devine acceptabil încă o dată. (Din păcate, mai puţin acceptabile rămân proporţiile realiste ale şirului de crime: au exterminat o familie, şi încă una, iar acum tocmai o prind în laţ pe a treia... Dă-o-ncolo de treabă, oricât ar fi ele de vile pe malul lacului, de pustietăţi şi de weekend, trăim totuşi în societate, nu pe versanţii din Himalaya... Iar cei doi ucigaşi, deşi psihopaţi, nu sunt totuşi nişte idioţi, să nesocotească atât de total riscul demascării. De asemenea, nici episodul central, cu încercările membrilor familiei de a scăpa, sau măcar de a chema în ajutor, de fapt doar zbătându-se ca şoarecii hărţuiţi de pisică, nu păcătuieşte prin exces de credibilitate.)
Faţă de toate aceste elemente de conţinut şi poveste, cu plusurile şi minusurile lor, o reuşită indiscutabilă o reprezintă stilul lui Haneke de a filma - precis, neutru, aseptic aproape, lăsând să se desfăşoare în voie degringolada umană pe care o consemnează cu falsă detaşare. Concepţia estetică a regizorului se mariază perfect cu tipologiile şi ţinuta celor doi criminali - rar am simţit o asemenea repulsie ca faţă de acel Paul al lui Michael Pitt, într-un tandem echilibrat cu Peter (drăguţă ironie apostolică!) - Brady Corbett: doi băieţi angelici, cu suflete pur satanice. În contrapunct cu ei, Naomi Watts, Tim Roth şi Devon Gearhart (Ann, George şi Georgie) compun o familie potrivit de agreabilă ca să înceapă prin a ne inspira un ataşament firesc, dar fără dulcegării care să împingă totul pe o pantă lacrimogenă neavenită.
Finalmente, revenind la implicarea socială - şi, dincolo de ea, umană - se remarcă la nivel concluziv efectul marcant al cursei etice întinse de Haneke publicului. Într-adevăr, filmul e controversat pe bună dreptate şi, în mare parte, prost înţeles - sau, mai bine zis... înţeles incomod de bine! Am constatat cel puţin un caz de reacţie furibundă, din partea unui profil psihologic similar cu al diabolicilor Petru şi Pavel - cu două excepţii: îi lipseau atât incontestabilul lor rafinament, cât şi curajul de a-şi pune mănuşile albe, spre a purcede la treabă. Nu e decât, pe un alt palier, acelaşi tip de reacţie ca a jupânilor Dumitrache faţă cu... noaptea furtunoasă - atâta numai, că aici e pe viaţă şi pe moarte. În ultimă instanţă, cu izbânzi şi lipsuri, Funny Games U.S. îşi onorează totuşi misiunea de oglindă care, cu detestabilă fidelitate, restituie imaginea propriilor noastre diformităţi.
12-13 iulie, 2007,
Bucureşti, România