Cu Naţionalul la cazarmă - boala familiei m

Maria Adriana Hausvater, energica directoare a Teatrului Naţional din Timişoara, a obţinut pentru instituţia pe care o conduce un nou sediu cesionat pe 49 de ani. S-au rezolvat astfel o parte dintre problemele de spaţiu, ştiut fiind că Teatrul şi Opera îşi dispută aici aceeaşi, unică sală de spectacole. Nu e vorba însă doar de o chestiune administrativă, ci şi de o nouă provocare artistică, dat fiind că locaţia în discuţie este o fostă sală de sport amplasată pe locul străvechii cazarme a Transilvaniei construite între anii 1719-1729, cea mai veche din Europa. Un spaţiu neconvenţional de o superbă expresivitate arhitecturală, cu cărămida roasă la vedere, ce va suferi bineînţeles şi unele amenajări, în privinţa dotării, şi care, iată, a inspirat unei echipe de creatori un spectacol sui generis.

Cu regizorul Radu Afrim şi scenografa Velica Panduru în frunte, un pluton de îndrăzneţi însufleţeşte locul cu zidurile lui ponosite, mucegăite, cu ferestrele zăbrelite, cu hăul în care vorbele nu păreau a avea vreo şansă să fie auzite. Şi l-au luat aliat pe dramaturgul italian Fausto Paravidino, a cărui piesă, Boala familiei M, tradusă de Alice Georgescu, rimează adecvat cu ambianţa. Velica Panduru a adus în spaţiul de joc o pădure de pomi desfrunziţi şi un covor de frunze moarte care fac toţi banii. Printre siluetele lor firave se umblă cu bicicleta (noul sediu are 482 m lungime), dar mai vedem şi o cadă retro, un televizor, un colţ de odaie sărăcăcioasă, câteva obiecte casnice din diferite epoci, care dau culoare montării şi o fac înrudită cu neorealismul italian.

Costumele sunt de azi, coloana sonoră îmbină şlagăre retro (Una lacrima sul viso) pe care mizează ironia unei scene memorabile, cu ritmuri moderne. Şi limbajul e de azi, argou de cartier cu exprimări fruste în exces. Piesa tânărului Paravidino trebuie înţeleasă în contextul temelor obsedante ale italienilor, pentru care familia înseamnă oricum ceva diferit decât înseamnă pentru români. Literatura italiană se ocupă din plin de asta, ca şi teatrul (am văzut nu de mult o trupă siciliană jucând ceva asemănător, în regia cunoscutei Emma Dante), încercând să-l scoată de sub responsabilităţi familiale ancestrale pe omul, respectiv tânărul de azi. Rareori însă ajunge la universalitate. Sunt puse sub lupă raporturile între generaţii, orizontul familial obligatoriu pentru o civilizaţie întemeiată pe acest "nucleu" familial care-i legitimează vechimea şi uneori rangul. La italieni, el e stâlpul, blazonul, legătura cea mai trainică de sânge, într-un mod special, inimitabil şi greu de trecut la export, dacă nu i se conferă gradul de universalitate necesar unei opere de artă. Şi la Paravidino intrăm într-o astfel de familie de siluete felliniene, un bătrân decrepit, povară a familiei M, două fete şi un băiat care încearcă să-şi găsească drum unul spre celălalt, un logodnic indecis şi altul de ocazie. Multă tristeţe duioasă şi mai multă singurătate şi un râs amar care stă să izbucnească, dar nu-i prea dă mâna.

Radu Afrim şi-a declarat de mult apetenţa pentru textele contemporane. Le alege conform dispoziţiei sale interioare. De-aia le şi face aşa de bine. Numai că nu întotdeauna semnalele care-i vin de pe mapamond rezonează cu realităţi şi simţiri neaoşe. Şi asta mai ales pentru că vin din structuri sufleteşti speciale, şi nu standardizate de cărţile de sociologie. Textul lui Paravidino este în plus al unui om de stânga, măcinat de frustrări. Dar nici pe această cale nu cred că ajunge prea sigur la inima spectatorului român, în ceea ce priveşte esenţa problemei. Altfel, prin Claudia Ieremia, extraordinara interpretă a Martei, fata bătrână care se devotează scrâşnind familiei, prin Eugen Jebeleanu, fragil şi puternic în acelaşi timp în rolul puştiului care se revoltă, prin Ion Rizea, care compune cu aplicaţie (mai puţin sâsâiala) portretul bătrânului, prin toţi ceilalţi - Colin Buzoianu, Victor Manovici, Mălina Manovici - care alcătuiesc o echipă bine armonizată, spectacolul dobândeşte un puternic relief dramatic. Are şi poezie, are multe momente memorabile (baia în cadă, cha-cha-ul, trandafirul hiperbolizat, ursul împăiat care-l acompaniază pe bătrân, şlagărul amintit), dar şi unele trenante. Are şi pitoresc. Şi are respiraţia acelui spaţiu insolit în care se joacă, paradoxal de prietenos, prin contrast cu tristeţea seculară a zidurilor sale.

Cum la Timişoara se pregăteşte o nouă ediţie a Festivalului de dramaturgie românească, aşteptăm şi piesa contemporană originală de referinţă, după ce în această stagiune ne-am întâlnit cu doi autori străini actuali: Igor Bauersima şi acest Paravidino.

Teatrul Naţional Timişoara
boala familiei m de Fausto Paravidino,
traducerea Alice Georgescu,
regia Radu Afrim,
scenografia Velica Panduru,
cu Ionuţ Rizea, Claudia Ieremia, Mălina Manovici, Eugen Jebeleanu, Colin Buzoianu, Victor Manovici.