Maladia de a trăi - boala familiei m

"Boala familiei M: închisoare fluidă, închisoare-cocon, protejînd de durere, de lume, de viaţă. Simplu exerciţiu de stil. Sau de exil." O spune Codruţa Popov, secretar literar al Teatrului Naţional din Timişoara, autoarea caietului de sală pentru cea mai nouă premieră a lui Radu Afrim după piesa tînărului italian de succes Fausto Paravidino.

De la sosirea ei la direcţia scenei timişorene, regizoarea Ada Lupu a pus pe roate o mulţime de proiecte, de la redescoperirea actorilor trupei - demonstrînd vizibil că aceştia există - la apelul la regizori de cotă maximă, de la revitalizarea / descoperirea de noi spaţii de joc la forţarea sincretismului de spectator. Tot aici sînt de însumat calitatea de conţinut, dar şi grafică a caietelor de sală, cărora li se adaugă publicaţia Antet, care aduce cu fiecare premieră după un text inedit, integralitatea acestuia, de protejat obligatoriu între copertele bibliotecii personale. Desigur, cel puţin din punctul meu de vedere, nu e de datoria textului de dramaturg impunerea unui punct de vedere filozofic ori tehnic directorului de scenă, însă receptarea în tandem face posibilă o grilă coerentă, rudă de gradul unu, ca să zic aşa, cu demonstraţia de pe scîndură.

Înarmaţi astfel, graţie iniţiativelor manageriale de la Naţionalul de pe Bega, spectatorii evadează din incinta cutumieră a teatrului în Sala de sport nr. 2 (uff, ce nume mai găsesc şi contemporanii pentru clădirea veche de trei secole, parte a cazarmei cavaleriei imperiale, cea mai lungă din Europa la vremea ei: 482 de metri, ferestre una lîngă alta, încheiate în boltă, de-a lungul pereţilor, senzaţia că potcovarii, fierarii, curelarii, călăreţii, "favuridele" lui Franz Iosef şi tragedia calină a împărătesei Sissi dau tîrcoale printre actori, în plină poveste).

Dau tîrcoale şi fiindcă Velica Panduru (scenografia) şi Lucian Moga (light designul) au imaginat un vechi apartament cu parc inclus, lăsînd regizorul să facă posibile paradoxale îngemănări precum: oniric-realist, palpabil-suprarelist, gri existenţial. Aşa-zicînd, viaţa cam cum e ea cînd răzui cu unghia pojghiţa moralistă a nu ştiu cărui comme il faut. Lumina după-amiezelor pătrunde liber prin multitudinea de ferestre, reorientată de subtextul electric, în interior-exteriorul familiei M., care se povesteşte pe graniţa subtilă dintre tragedie şi inevitabila obligaţie de a suporta existenţa, propria existentă, dar şi pe a celorlalţi. Trunchiurile firave, dar rezistente ale "parcului" ce ocupă cea mai mare parte a planului doi şi a fundalului sînt pur şi simplu imaginea în oglindă a celor şase personaje, elemente casnice fiind transferate, nu fără un anume scop, din "casă" în "pădure": televizorul, bicicleta, ursul împăiat pe rotile şi, mai ales în centru, cada a cărei apă e implicită, aşa cum implicită e sexualitatea, motorul frustrărilor, defulărilor, replicilor insidioase ori clamate ale fiecăruia. Căci cu toţii alunecă pe suprafaţa instabilă a căderii nervoase, evitînd-o cu un soi de simţ al glumei ca să se protejeze pe ei şi pe cei de alături. Nu degeaba zice Gianni: "M-a apucat o tristeţe de parcă aş duce-o în spinare pe-a lumii întregi, un fel de Christos depresiv..."

Într-un astfel de context, orice e plauzibil, căci orice poate fi utilizat drept modalitate de auto-apărare, poate chiar şi moartea lui Gianni. Aşadar, avem un tată sclerozat, atît cît să i se poată admite ludicul mergînd pînă la simularea vînătorii - Luigi (Ion Rizea) -, două surori frustrate de singurătatea în familie, în relaţiile directe ori în fractura vis-realitate - Marta (Claudia Ieremia) şi Maria (Mălina Manolovici) -, un frate încercînd să hoinărească prin propria pubertate, bolnav şi el de acelaşi tip de epidermă-singurătate şi, de ce nu, de acelaşi mal du siècle / mal du quartier - Gianni (Eugen Jebeleanu) -, doi amici pentru care vremea duelurilor medievale pentru favorurile stabile ale Mariei e desuetă ca întregul ambient - Fabrizio (Colin Buzoianu) şi Fulvio (Victor Manovici).

Remarcabilă, aş zice, e vizibila voluptate a actorilor de a intra în povestea de Homer expresionist propusă de Radu Afrim, minată constant, pentru a nu rămîne tributară nici unei logici tradiţionale sau funcţionăreşti (doar e celebră declaraţia acestuia de a se refuza ca funcţionar al vreunui dramaturg), de umorul special al regizorului. Pentru a tăia şi ultima legătură posibilă cu eventualul neorealism al textului, Afrim suprimă un personaj, Doctorul, transferîndu-i replicile către ceilalţi, act funcţional probabil pînă în ultimele două-trei minute ale spectacolului, cînd defunctul Gianni pierde detaşarea blînd-ironică necesară. De altfel, în toiul poveştii, simţind probabil ameninţarea previzibilului, regizorul sparge modelul asumat cu un "show" burlesc al actanţilor. În definitiv, dacă e cum spune Marta ("nu lumea se schimbă, tu te schimbi"), de ce nu s-ar putea schimba chiar haina stilistică a demonstraţiei scenice, din moment ce asta nu face decît să releve substanţa "bolii", intuită de altfel de Gianni: "Aici nu creşte nimic. Aici se îmbătrîneşte şi atît." O asemenea constatare, ştiută de ei toţi, de noi toţi, pare a nu avea decît o rezolvare: poveştile / întîmplările, nu de tot violente, nu de tot romantice, nu de tot alcoolizate, nu de tot vitale, din firava pădure unde, chiar cînd trandafirii sînt uriaşi, chiar cînd ploaia / confruntarea fizică par în pragul cutremurului catastrofal, o pilulă tandru-antidepresivă lasă îmbătrînirea să continue ca un nesfîrşit fluviu magmatic.

În fond, Afrim a creat o poveste de dragoste şi spleen, frumoasă şi gracilă, chiar dacă nu aş putea spune cine pe cine iubeşte. Poate doar, cine de către cine este iubit...

Teatrul Naţional Timişoara
boala familiei m de Fausto Paravidino,
traducerea Alice Georgescu,
regia Radu Afrim,
scenografia Velica Panduru,
cu Ionuţ Rizea, Claudia Ieremia, Mălina Manovici, Eugen Jebeleanu, Colin Buzoianu, Victor Manovici.