Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  boala familiei m

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ceci n'est pas un paon - boala familiei m


iunie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

"Boala este modul în care moartea iubeşte viaţa,
iar individul teatrul acestei slăbiciuni." (Cioran)Family buzz

Mergeţi să vedeţi boala familiei m în regia lui Radu Afrim. E un spectacol "fără cocoloaşe" în cel mai poetic sens (veţi vedea imediat de ce).

Nu în textul lui Fausto Paravidino rezidă forţa şi farmecul acestui spectacol. Piesa tânărului dramaturg italian este o poveste simplă de familie, aşa cum sugerează şi titlul. E rutina spectaculoasă a familiei M: Luigi M e bolnav, şi alături de el, experienţa bolii este "gustată", mai mult sau mai puţin, de cei trei copii ai săi: fiicele, Marta şi Maria şi băiatul, Gianni. Cu boala cochetează de asemenea Fulvio şi Fabrizio, cei doi logodnici ai Mariei care dau târcoale familiei, altfel destul de izolate de restul lumii. Un alt personaj e doctorul Cristofolini, medicul de ţară responsabil cu (supra)vegherea, comentator al personajelor şi al evenimentelor. De fapt, eroina textului e boala, capacitatea ei de a transforma, atrofia, paraliza. Subiectul central e modul de raportare la boală, de relaţionare cu ea şi cu cei marcaţi de ea. Alte teme conexe ar fi: crizele relaţiei de cuplu, imposibilitatea comunicării şi a interacţiunii reale a personajelor, neasumarea vieţii.


Supremaţia spaţiului

Regizorul pleacă de la text, dar îl remodelează, îl face mai direct şi mai amuzant prin modificarea limbajului în anumite momente (de exemplu "Te-aranjează?" devine "Te coafează?", "păsărică" este schimbat cu "buburuză", etc.), îl reduce ca număr de personaje, eliminând rolul doctorului şi pasajele nejustificate dramaturgic ori nefolositoare conceptului regizoral.

Radu Afrim transformă împreună cu scenografa sa, Velica Panduru boala familiei m într-un imens poem vizual aproape tangibil. Spaţiul ales este unul încărcat de mister, fosta Sală de sport nr. 2 - iniţial parte dintr-o cazarmă construită la începutul secolului XVIII, apoi manej, o clădire lăsată în paragină, o clădire cu istorie şi poveşti ce pare predestinată pentru teatru. Spectacolul se mulează în mod organic pe uzura clădirii, o exploatează, face corp comun cu ea.


Ochi de păun

Afrim suprapune, împreună cu Velica Panduru, imagini pur realiste (ziduri groase, scorojite, igrasie de clădire veche, ce despart natura luxuriantă cu copaci înverziţi din exterior de natura moartă, peisajul tomnatic de pădure deasă de foioase din interior) şi imagini, nelalocul lor: un televizor, o vană luxoasă, un pat, un scaun, creând prin acest procedeu un splendid spaţiu suprarealist.

Spaţiul de joc este invadat de zeci de copaci, podeaua e acoperită cu un strat din bucăţele de lemn roşiatic ce formează un covor de frunze. Scenografa se joacă cu culorile, alege tonuri calde, asociază animal cu vegetal, faună cu floră într-o cromatică roşiatico-verzuie. În pădure există mici luminişuri, iar razele soarelui pătrund printre crengi şi creează un fals peisaj idilic. Cărări, poteci, trasee taie pădurea şi duc, toate, la familia M.

Printre găselniţele Velicăi Panduru se numără un urs împăiat pe care Luigi M îl plimbă cu sine, un urs ce va prelua pe rând rolul jucăriei, al prăzii, ba chiar şi al... purtătorului de cuvânt; un fazan împăiat; un cap de cerb postat la capul patului bolnavului, ex (deer)hunter; o imensă cordeluţă-trandafir pentru Fabrizio; în fine, o parodiere dementă a unei măşti de căpetenie indiană făcută din pene de păun - parte a costumului de protocol al lui Tata Luigi. Scena profund comică cu masca, în care Luigi (Rizea e de o candoare desăvârşită) îşi delectează oaspeţii cântând Una Lacrima Sul Viso, melodie siropoasă din 1964 (care aici glisează cu graţie în ridicol), poate fi vizionată aici:

Căsuţa din pădure sau pădurea din căsuţă

Pădurea devine locuinţă, căci în mijlocul ei e plasat televizorul din camera Mariei, vana din baia familiei M (sau din mijlocul crângului), scaunul care marchează camera lui Gianni. Chiar la liziera pădurii se află în partea dreaptă patul de bolnav al lui Luigi, iar în colţul din stânga bucătăria. Cu toate că personajele sunt purtate dintr-o parte în alta, acţionează, pseudo-relaţionează, senzaţia cea mai pregnantă este aceea de încremenire, de stagnare, de singurătate. Personajele sunt - fiecare în felul său - prizonieri, "morţi care încă nu-s morţi" ce se pierd în pădure. Sunt asemeni copacilor - solitari, chiar şi atunci când sunt adunaţi laolaltă, iar boala familiei M îşi face loc în peisajul dărăpănat, decojit, ruinat.


De ce fierbe copilul...

Ce poveşti obişnuiţi să le spuneţi copiilor înainte de culcare? În familia M se spun balade nemţeşti. Mai exact, primele versuri din Erlkönig de Goethe. Ultimele se (re)scriu în final, iar ielele din baladă par rupte din universul fostului manej.

Punctul de întâlnire a membrilor familiei este bucătăria. Aici e teritoriul Martei, fata cea "bătrână" a lui Luigi - o femeie frumoasă, dar asprită de rolul asumat (după moartea mamei) nu din convingere, ci mai degrabă ca refugiu împotriva iubirii: acela de slugă, soră (medicală), mamă. Procesul de autoiluzionare intră rar în colaps. Atunci răbufneşte frustrarea în crize de isterie. Claudia Ieremia face un rol convingător, care emoţionează mai ales în momentul în care fiica îşi pălmuieşte tatăl peste faţă - o replică la palma dată de acesta, ori în monologul final, în care se repoziţionează cu multă luciditate faţă de sine, faţă de noi, faţă de societate: "Îmi place de dumneavoastră, pentru că păreţi foarte naivi. (...) Nu mă interesează să-mi fac o familie, să aduc pe lume trei tâmpiţi şi pe urmă să mor şi nici să omor trei tâmpiţi în loc să-i aduc pe lume şi pe urmă să trăiesc, cum face Maria. Mă ocup de familia care există deja. Restul nu mă interesează." (Boala familiei M, de Fausto Paravidino, traducerea Alice Georgescu, în: atent, Nr. 10)

În bucătărie, Marta face supa de ceapă pe care Luigi o scuipă scârbit, Polenta - mămăliga cu cocoloaşe (care atrage după sine avertismentul lui Lugi repetat în neştire şi rostit pe ton profetic "Atenţie la cocoloaşe!"), ori cafeaua tare, fiartă în ibric. Bucătăria e locul în care se întâlnesc - voit sau involuntar - membrii familiei.


Mălina şi Eugen

Dacă Marta e prizoniera muncii, Maria încearcă să fugă de moştenirea de familie, de boală, de anormalitatea trăită ca stare de normalitate prin refugierea în iubire, în relaţii de suprafaţă, în avorturi care par o garanţie a faptului că există. Ea e "campioana avorturilor" - o etichetă asumată de către personaj. E poate cea mai "normală" reprezentantă a familiei M (Mălina Manovici face cu naturaleţe rolul unei fete uşuratice, exuberante, care fuge de responsabilitate, la polul opus Martei).

Gianni (tânărul Eugen Jebeleanu într-un rol emoţionant, foarte adevărat) este, poate şi datorită vârstei fragede, singurul care spune lucrurilor pe nume ("Atunci şi tu trebuie să te omori, toţi trebuie să se omoare. Toţi morţii care încă nu-s morţi trebuie să se omoare, pentru că nu poa' să se prefacă la infinit că trăiesc. (...) Tata, de care mă doare în cur că a ajuns în halul ăsta, o fi devenit el mai distrat, dar nu e prost, ca să nu vadă ce se întâmplă. Atunci ar trebui să se poarte ca un tată şi să spună, curu' Marta, încetează să-mi mai cureţi voma." - Boala familiei M, de Fausto Paravidino, traducerea Alice Georgescu, în: atent, Nr. 10), dar şi singurul care mai visează şi care nu îşi autocenzurează fantezia. Escapadele sale nocturne sunt privite cu ochi rău de către severa Marta. Gianni este, de fapt, un puşti idealist, impulsiv, un copil fără repere.


Păunii

Duo-ul Fulvio (Victor Manovici) - Fabrizio (Colin Buzoianu) pune mitul prieteniei sub semnul ridicolului. Fulvio (Vulvio, în pronunţia lui Tata Luigi) e băiatul de cartier tipic, banal, cool, păun, superficial, lipsit de sensibilitate. Grăitoare e în acest sens scena de început în care o părăseşte pe Maria în mijlocul pădurii, scenă de o mojicie crasă. Victor Manovici, distribuit de Radu Afrim în aceeaşi categorie de roluri ca şi în Krum (2006), este acum mai convingător.

Foarte complex şi nuanţat este biciclistul Fabrizio, ridicol prin insistenţa lui, penibil prin reacţiile deplasate, hipersensibil, emoţionant prin determinarea şi consecvenţa cu care o curtează pe Maria. Colin Buzoianu face un rol bun, jonglând cu nuanţele: personajul său e pe rând caraghios, agasant, tulburător. Fabrizio e (în spectacol altfel decât în text) exagerat de tandru, de o sensibilitate rizibilă. Are întotdeauna o sticlă de lapte la el şi îi curge sânge din ureche. Unul dintre momentele de vârf ale spectacolului este cel al declaraţiei de dragoste pe care i-o face Mariei.


Sub semnul bolii

Se distinge rolul de compoziţie complex făcut de Ion Rizea. Acesta creează cu personajul Luigi M. un mare bolnav: Luigi este un produs al bolii, dar produce, la rândul său, boală. Se hrăneşte din ea, o trăieşte ca pe o stare de normalitate, o savurează, îşi însuşeşte atributele ei şi exploatează toate avantajele statutului de bolnav. Luigi e în acelaşi timp tiran şi egoist, obsedat, grotesc, sensibil, dezgustător, retardat şi duios. Are tabieturi foarte precise, e pe rând senil şi tâmp, exagerat de ceremonios şi de formal atunci când îşi întâmpină oaspeţii. E un tiran fără tron, căci nu are un tron de păun, ci un scăunel de copil sugerând infantilizarea personajului. Extrem de rafinat jocul lui Rizea, în cel mai convingător rol în care l-am văzut.


Contraste

Spectacolul este ridicat pe contraste: acela dintre spaţiul deschis - casa-pădure în care coexistă natura cu civilizaţia - şi încastrarea celor care îl populează, dintre lumini şi umbre, mişcare şi stagnare.

Universul familiei M e, asemenea celui al celor doi intruşi, Fulvio şi Fabrizio, unul închistat. Telefonul reprezintă o portiţă spre exterior, la fel şi televizorul din camera Mariei - modalităţi de evadare spre lume. Aşa se explică surescitarea lui Luigi la auzul ţârâitului.

Din spectacolul lui Radu Afrim, Inimi cicatrizate după romanul lui Max Blecher răzbătea furioasă vitalitatea, pofta de viaţă şi negarea activă a stării de maladie într-o evidenţă a bolii din care se năştea tragicul. În boala familiei m tragicul se naşte din permanenţa stării de boală chiar şi acolo unde ea nu există în mod real, iar resemnarea în faţa bolii e dezarmantă, descurajantă, copleşitoare. În ambele spectacole Afrim cercetează latura maladivă a individului, însă registrele sunt diferite, la fel şi rezultatele. Constantă rămâne calitatea.

Deşi pe parcursul celor mai bine de două ore de spectacol am râs în hohote, la final am plecat cu o senzaţie stranie de sleire şi tristeţe, dar şi cu bucuria de a fi văzut un spectacol frumos, realizat cu feeling, şi care îmi vorbeşte despre mine, pentru că mă pot regăsi în universul celor şase personaje.

Teatrul Naţional Timişoara
boala familiei m de Fausto Paravidino,
traducerea Alice Georgescu,
regia Radu Afrim,
scenografia Velica Panduru,
cu Ionuţ Rizea, Claudia Ieremia, Mălina Manovici, Eugen Jebeleanu, Colin Buzoianu, Victor Manovici.




 Toate articolele despre boala familiei m


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Alina Mazilu


Alte articole

 Radu Afrim triumfă la Odeonul din Paris - boala familiei m, Comunicat de presă
 Astmul existenţial - Boala familiei M la Timişoara, Oana Stoica
 Maladia de a trăi - boala familiei m, Doru Mareş
 Ai văzut ultimul Afrim? - boala familiei m, Oltiţa Cîntec
 Carapace sparte - boala familiei m, Daniela Boboiciov Magiaru
 Toate articolele despre boala familiei m


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer