De la TIFF 2008 adunate (I)

Elevator
Nu este nici lift, nici ascensor. Se numeşte Elevator. Ieşit destul de tardiv din underground-ul cinematografic aborigen. Cu două personaje (un el şi o ea, adolescenţi) captive într-un elevator (care ar fi un fel de lift pentru mărfuri). Singuri s-au băgat între cei patru pereţi metalici, dar nu au cum să se extragă singuri. Şi, ca să parafrazăm un film cultissim, In Elevator no one can hear you scream!!!. Deci se zbiară, urlă şi răcneşte între etajele unei fabrici semi-abandonate. De la amuzant-scabroasă, situaţia devine disperat-menstruală. Şi lipsiţi de mîncare, speranţe, semnal la mobil şi apă (pentru înlocuirea căreia se apelează la soluţia Waterworld, doar că fără filtru) cei doi îşi deruleză prin dialoguri vieţile pe care fi putut să le aibă şi experienţele (mai mult sau mai puţin sexuale) pe care (nu) le-au avut. Vizionare care necesită spectatori cu nervi şi stomacuri de oţel. (Cristi Mărculescu)

Întîlniri încrucişate
Anca Damian debutează în lung metraj cu un film inspirat din fapte reale şi ramificat pînă la proporţii de parabolă: Întîlniri încrucişate. Cu o distribuţie all-star din care fac parte, printre alţii, Mimi Brănescu, Andi Vasluianu, Doru Boguţă, Marius Chivu sau Gabriel Spahiu, filmul urmăreşte trei poveşti ale unor personaje aparent fără legătură între ele, ale căror destine se ciocnesc cu consecinţe tragice: vedeta radio Gabi Bogdanovici (Mimi Brănescu), proaspăt eliberatul Andrei Muscalu (Andi Vasluianu) şi directoarea de penitenciar Mirela Preda (Oxana Moravec). Fiecare dintre aceştia are propria poveste, compusă din frînturi de evenimente, niciunul nu e împlinit complet, iar evoluţia lor personală e ghidată de resorturi misterioase. Un vieţaş care îşi schimbă numele din admiraţie pentru o vedetă radio, o directoare de penitenciar şi iubitul ei finlandez, un deţinut care preferă să se întoarcă la puşcărie decît să trebuiască să se întovărăşească cu sora lui şi cu partenerul de afaceri care l-a trădat. Imaginea realistă semnată Liviu Marghidan, combinată cu ciudatele dialoguri cu accente absurd-lynchiene scrise de Anca Damian şi Răzvan Rădulescu, dă naştere unui film straniu, poate cel mai ciudat din această ediţie a Zilelor Filmului Românesc. Totul se contopeşte într-un întreg apăsător, în care nimic nu mai e sigur şi care, cu siguranţă, nu lasă niciun spectator indiferent. (Toma Peiu)

Tache
La TIFFul de anul trecut vă recomandam un film excepţional din cadrul proiecţiilor de scurtmetraje româneşti, Saşa, Grişa şi Ion al regizorului moldovean Igor Cobileanski. Anul acesta aţi avut ocazia să vizionaţi un mult-aşteptat lungmetraj al aceluiaşi regizor. Tache e povestea singurului gropar dintr-un oraş (Mircea Diaconu) care află la 61 de ani că mai are doar două luni de trăit şi începe să-şi organizeze propria înmormîntare. De aici decurge o înlănţuire de situaţii de un comic dulce-amărui ce mizează foarte mult pe autohtonism. În aproape fiecare scenă se face simţită mîna unui excelent regizor de scurt metraje. Secvenţă cu secvenţă, fiecare în parte dînd sentimentul de întreg, se înlănţuie pentru a forma o comedie amăruie, surprinzătoare şi foarte verosimilă. Mircea Diaconu face din nou rolul care i se potriveşte cel mai bine chiar şi acum la vîrsta lui, rolul naivului, rolul omului simplu, decent, modest şi cu bun simţ pus faţă în faţă cu o realitate pe care n-o poate înţelege sau anticipa imediat. (Radu Meza)

Insomnia
Wide awake nu este încă un documentar despre insomnie sau despre individul hiper-activ şi creativ care încearcă să devină normal, să îşi organizeze realitatea în urma unei revelaţii sau supra-saturaţii. Nu este un documentar în care o echipă de specialişti teoretizează şi explicitează în mod cît mai riguros cauze, efecte, soluţii, posibilităţi, cazuri. Cu alte cuvinte, nu este un documentar tradiţional şi previzibil. Regizorul Alan Berliner se transformă în studiu de caz şi explorează propria sa istorie - luptă de patruzeci de ani cu insomnia. Autoreferenţial şi inovator în utilizarea materialelor de arhivă (el însuşi un colecţionar fanatic de fotografii, înregistrări anonime, albume de familie, sunete, culori, toate etichetate şi organizate la limita obsesiei) Berliner problematizează raporturile între insomnie şi conformitate, organizare excesivă şi instabilitate afectivă. Piesa de rezistenţă este fără îndoială experimentul Cafeaua - după treizeci şi unu de ani, Berliner bea prima cafea şi porneşte într-o incursiune ameţitoare a studioului şi a materialelor cinematografice grupate pe culori - o divagaţie care surprinde auto-distructivitatea ascunsă în spatele dependenţei de imagini. (Alexandra Constandache)