De la TIFF 2008 adunate (II)

Sieben Tage Sonntag / În fiecare zi e duminică
Filmele nemţeşti abundă în violenţă. O violenţă abţinută, angoasantă, care face să tremure aparatul de filmat şi să vibreze coloana sonoră. Aşa sînt şi tocmai de-aia ne plac. Sieben Tage Sonntag nu se abate de la regulă, ba chiar e atît de intens încît violenţa pare să fie logica naturală a lucrurilor. Într-un orăşel care arată ca staţiunea Mamaia în afara sezonului - gri, pustiu, deprimant - doi puşti de 16 ani sondează spaţiile ruginite şi părăsite, în căutare de fete, alcool, dar mai ales ceva care să îi scoată din starea duminicală în care se află de cînd au terminat-o cu şcoala. Lucrurile ar putea în orice clipă deveni frumoase şi cuminţi: Adam s-ar putea cupla cu fata care-i dă tîrcoale şi ar scăpa şi de nocivul Tommek şi a lui siguranţă de sine cu care îl desfiinţează de fiecare dată. Dar lucrurile nu se vor întîmpla astfel şi setea băieţilor de-a întrece orice limită şi mai ales de a se întrece unul pe celălalt este nesfîrşită şi se transformă în crimă. Crimă deloc incredibilă, deloc artistică, deloc justificabilă, foarte sîngeroasă şi totuşi atît de firească pe post de climax al unor comportamente dezaxate 100% provenite din ţara trash-ului. (Miruna Vasilescu)

Sous les bombes
Saida se întoarce acasă, în Liban, imediat după ce armata israeliană opreşte bombardamentele care ruinaseră ţara timp de 34 de zile, în vara lui 2006. Decisă să îşi găsească fiul şi sora, ea îl convinge pe Toni, un taximetrist creştin, să o ducă pînă în Sud, un loc care absoarbe speranţa rămasă în cei doi. Undeva la limită între documentar de (post-)război şi road-movie, Sous les bombes / Under the Bombs e proiectul de anduranţă al regizorului Philippe Aractingi, care a realizat vreo 20 de documentare despre război înainte să facă acest film. Deşi la început cei doi sînt destul de distanţi, pe măsură ce se apropie (sau aşa cred ei) de familia Saidei, ajung să fie nu atît apropiaţi, cît solidari. Oricum, filmul nu trece prea mult într-un registru de day time drama, asta pentru că rostul său nu constă în apropierea unor personaje în circumstanţe potrivnice, ci mai degrabă în a scoate cu forcepsul din cei doi ce mai poate rămîne uman-identificabil în ei, stînd pitiţi "sub bombe". Cinismul lui Aractingi în a prezenta o nesfîrşită planşă de suferinţă şi dezolare se răscumpără pentru că nicăieri în film nu scapă vreo urmă de partizanat patetic cu una sau alta dintre tabere, ci îşi axează atenţia pe modul în care existenţa mai poate fi suportabilă şi "de viitor" între moloz şi oameni sfîrtecaţi. (Mark Racz)

Razsledvane
Veşti bune de la sud de Dunăre: preocupările vecinilor noştri bulgari nu se rezumă la munci cu rezultate legumicole. Razsledvane/ Investigation este un film de gen (recte thriller dramatic poliţist) în care o detectivă pasionată de muncă şi incapabilă să acorde atenţia cuvenită propriei progenituri se vede pusă în faţa unei dileme moral-profesionale. Plamen şi-a ucis fratele. I-a retezat capul şi unul dintre picioare (care era beteag) pentru a face identificarea cadavrului aproape imposibilă. Dovezile sunt cvasi-inexistente, martori nu există. Ucigaşul refuză să răspundă la întrebările poliţiştilor. Din impasul total nu există decît o cale de ieşire: reluarea anchetei. Care duce la redeschiderea unor răni familiale din trecut şi dă ocazia cîtorva personaje din mediul rural de a rosti declamativ replici demne de tragedie greacă. Unii ar vorbi despre minimalism-realism. Miza nu este totuşi eminamente estetică: pînă la final şi investigatoarea şi spectatorul vor înţelege dedesubturile socio-psihologice ale unei crime, poate nu chiar atît de absurdă, injustificabilă şi oribilă pe cît ar părea. (Cristi Mărculescu)