Cluj, adică TIFF. Ultimele zile - TIFF 2008

Gata şi cu TIFF, pe anul ăsta. Ştiu că se întâmplă deja şi la Sibiu, între 11 şi 15 iunie 2008, şi la Bucureşti, de pe 10 pe 20 iunie, dar "grosul" a fost la Cluj, unde 40.000 (!) de cinefili s-au înghesuit să vadă 200 de filme, din 40 de ţări. Cifre record în toată istoria de şapte ani a TIFF-ului, timp în care Clujul a văzut cu ochii lui cum arată cel mai apetent public de film din ţară.

Asta spun statisticile şi ar fi culmea să nu vedem că, de ani de zile, în Ardeal putem găsi poate cele mai bine văzute sărbători de teatru şi film. Nu c-ar trebui să ne fudulim sau să facem în ciudă, că doar nu ne-am născut cu TIFF-ul în mână... Dar să nu uităm că avem parte de ceva la care multe oraşe râvnesc, în frunte cu Bucureştiul. Asta e, poate era timpul să conteze Transilvania şi altfel decât prin istorie şi gaze naturale... Iar dacă un eveniment se cunoaşte după felul cum se încheie, TIFF-ul ar trebui cunoscut mai ceva ca alegerile locale. Finalul celor zece zile de film s-a impus printr-un neastâmpăr general, contagios, cu evenimente şi public cum nu prea vezi pe la festivalurile uitate de lume, care dispar ca nişte bombe neexplodate. Aşa că ultimele zile - sâmbăta şi duminica - am avut parte de momente chiar bune, printre care...

... Scurtmetraje româneşti I, de la "Victoria", cu sală plină, unde am văzut şapte producţii, multe din ele fiind produse de UNATC. Dar dintre toate filmele, de departe cel mai aplaudat a fost Fatza galbenă care râde, scurtmetraj de Doru Lupeanu, pe un scenariu câştigător al Concursului HBO-TIFF din 2007. L-am mai lăudat o dată, în cronica zilei a şaptea, şi nu ratez nici acum să spun cât de cuceritor poate fi umorul acestui filmuleţ despre folosirea messenger-ului de către părinţi, pentru a vorbi cu fiul lor de departe. N-ai văzut aşa ceva: degetele le tremură pe tastatură şi gafele curg lanţ într-un turnir zăpăcitor de autenticitate, turnată în replici pur-sânge româneşti (oricât de universală ar fi problema mess-ului). Dacă nu l-aţi văzut, citiţi măcar scenariul pe LiterNet...

Umor de calitate am găsit şi la Radu + Ana, scurtmetraj în regia lui Paul Negoescu, despre cât de ghinionist poate fi cineva cu nume jumate de băiat, jumate de fată: Radu Ana. E povestea unui tânăr, spusă printr-o puzderie de flashback-uri în alb-negru, scurte, de mare concentrare a comicului de situaţii, toate legate într-o acţiune care o ia la galop şi care, dacă te ţii bine, te satură de râs. Ce mai, a fost una din surprizele bune ale TIFF-ului, cel puţin pentru mine, fiindcă am descoperit că, în materie de scenarii alerte, "pot" şi ai noştri.

Însă altfel am râs la Valuri, filmul lui Adrian Sitaru despre ce păţesc străinii când ajung pe plajele noastre, pe mâinile românilor. De fapt am râs cu juma' de gură, pentru că, în numai câteva minute, filmul te trece de la haz la tăcere tristă. Povestea începe comic - cu scene care ironizează firea fiţoasă, irascibilă a românilor, chiar şi când sunt în vacanţă - pentru ca să se termine grav, chiar înduioşător - cu o scenă de closer care îmbracă povestea într-un mesaj cât se poate de uman. Frumos. Un amestec fin de comedie şi dramă, jucat ireproşabil.

Şi mai sobru a fost Interior, scară de bloc, în regia tânărului Ciprian Alexandrescu. E povestea unei scări de bloc, în care tocmai a fost găsit un cadavru. În jurul lui se strâng vecini curioşi, cu mâna la gură, bârfind, făcând pe ocupaţii când vine vorba de pus mâna pentru rezolvarea problemei. Aşa că acţiunea se umflă ca o cocă putredă, cu clişee şi prejudecăţi româneşti cât încape, lovind în lumea rece a milioanelor de locatari de la oraş. De remarcat coerenţa cu care e condusă acţiunea într-un mediu îngust, sec, trepidant (scara de bloc), cum poate doar în Moartea domnului Lăzărescu mai vezi.

Scurtmetrajul Alexandra (regizat de Radu Jude) a potolit şi mai mult hazul din sală, aducând în schimb mult suflu de dramă, printr-un scenariu despre loviturile sub centură pe care încă şi le mai aruncă doi foşti soţi, proaspăt divorţaţi. Unde mai pui că la mijloc se află fetiţa care îmblânzeşte această poveste crudă despre răutate şi nervi, filmată cu camera în mână, în genul reality-show-urilor TV care încing ecranul de tensiune. Cam asta a făcut şi Radu Jude, îmbogăţind cadrele cu amănunte scenografice care susţin autenticitatea încrâncenării dialogurilor.

Altele au fost Nigredo (r. Mihai Chirilă) şi Filmele mele nefăcute (Eva Pervolovici) şi s-au lăsat cu aplauze confuze, exact cum se întâmplă de obicei după experimente. Pentru că exact asta au fost cele două scurtmetraje. Nigredo a venit cu un joc vizual, în alb-negru puternic, în care un tip îşi acoperă corpul într-o pastă neagră, după care îşi scrie pe frunte "cum vrei". Atât. Totul se întâmplă în baie, unde acest videoclip sec despre nonconformism (artistic, în primul rând, uman, în cel de-al doilea) face o figură modestă în zona scurtmetrajelor alternative. Cât despre Filmele mele nevăzute, m-aş fi lipsit de inflaţia de ciudăţenii suprarealiste care umpleau ecranul, filmul fiind mai degrabă un colaj (hieroglific) de soluţii teatrale, decât unul (justificat) de soluţii filmice.

Am fugit apoi la "Republica", să văd mândria românilor din acest an de la Cannes: scurtmetrajul lui Marian Crişan, Megatron, premiat cu un Palme d'Or care ne asigură că deja dăm lovitura an de an, de la Cristi Puiu, Porumboiu şi Mungiu încoace. Ca şi la 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, am intrat aici cu inima strânsă, dovadă că am gustat din plin drama familială spusă în cele cincisprezece minute de scurtmetraj. "Familială", pentru că e povestea unei mame divorţate, de la sat, care-şi duce copilul la McDonald's de ziua lui. Dar femeia e cu nervii la pământ din cauza grijilor ce apasă, ca şi din cauza tatălui neglijent, care nu e acolo, aşa încât veselia băiatului devine un chin. Sunt scoase la iveală clişee ale vieţii româneşti de pretutindeni, într-o lume dezolantă, în care pulsează amestecul indigest între reclame sclipicioase şi gropi cu praf. Ca pe la noi... Dar e o autenticitate care estompează finalul, lăsând povestea să se sfârşească sec, previzibil, ca orice felie de viaţă. O fi exotică pentru străinii de la Cannes, dar spectatorul român e obişnuit, ba chiar sătul de realitatea asta gri-maro, fost-comunistă, ca şi de reproducerile ei naturaliste. De aceea, impactul filmului e infim, la noi, oricât de tulburătoare ar fi drama de pe ecran.

Proiecţia Megatronului a fost imediat urmată de Boogie, care, însă, a rupt gura târgului cu o poveste plină de nuanţă, fiind scrisă tocmai de scenariştii de la Hârtia va fi albastră, şi anume de Răzvan Rădulescu, Alexandru Baciu şi Radu Munteanu, care a şi regizat această producţie din 2008. Tinerii căsătoriţi Bogdan şi Smaranda îşi petrec ziua de 1 Mai la mare, împreună cu copilaşul lor. Totul e frumos şi dulce până când soţul se întâlneşte din întâmplare cu doi vechi amici, pentru care nu mai e Bogdan, ci Boogie. Adică prietenarul lor din vremurile apuse cu beţii şi femei, pentru care îi apucă din nou pofta, în miez de noapte, revăzându-se acum în vechea gaşcă de şoc. Aşa că uită de familie, în ciuda insistenţelor soţiei, pe care el însuşi le reprimă cu dispreţ. Iar totul se încheie nedrept, cu zâmbetul pe buze după o noapte vinovată de care nimeni nu îndrăzneşte să vorbească. Lumea a aplaudat pe bune povestea asta contemporană despre cinism şi dragoste amară, spusă de Radu Munteanu fără complicaţii de regie şi montaj, ci în stilul frust, tăios cu care ne-a obişnuit în Furia. Cât despre actorii lui Radu Munteanu (inevitabilul filmelor sale, Dragoş Bucur, dar şi Anamaria Marinca, Mimi Brănescu etc.), există chiar un fel de poetică a bolborosirii replicilor, a spunerii lor în şoaptă, care aduce un spor de discreţie şi profunzime, având în vedere că dialoguri întregi, de mare forţă, sunt rostite aproape pe silent. Boogie are un scenariu încărcat de asemenea subtilităţi, deci... îl aşteptăm în septembrie pe marile ecrane.

Duminică n-am reuşit să ajung decât la "Republica", unde am văzut Delta, peliculă maghiară în regia unuia care a mai trecut pe la TIFF, în 2005, cu Johanna, un musical superb. Se cheamă Kornél Mundruczó şi e proaspăt întors de la Cannes, unde, atenţie, a fost răsplătit cu premiul FIPRESCI şi o nominalizare la Palme d'Or pentru acest lungmetraj Delta, produs în 2008. Şi-l aşteaptă încă multe premii, pentru care am găsit destule motive în timp ce urmăream acest minuţios eseu vizual despre lumea tăcută a Deltei Dunării, unde se naşte dragostea erotică între doi fraţi, regăsiţi după o lungă despărţire. Însă nu e nimic revoltător la mijloc, şi asta pentru că iubirea lor e o reacţie firească la ura animalică a celorlalţi. Cu ei au de-a face cei doi tineri, aşa încât îşi construiesc propria lor căsuţă lacustră, departe de lume, naufragiaţi în acest peisaj cu apă, ca o variantă nesiropoasă a vechiului hit al Hollywood-ului, Laguna albastră. Din contră, povestea celor doi fraţi are atingere mai degrabă cu mecanismele dramatice din tragediile greceşti, în care recunoaşterile idilice frate-soră sunt răsturnate de orori. Spun asta pentru că filmul se încheie amar, cu uciderea cuplului de îndrăgostiţi, de către sătenii care nu le mai suportă fericirea.

Toate astea sunt cuprinse, în Delta, într-un mănunchi de scene care curg apăsat, cu viteza picăturilor de perfuzie. Dar te obişnuieşti, te laşi furat de frumuseţea picturală a cadrelor cu imagini din deltă, scăldate în jocuri de lumini rupte parcă din peliculele lui Tarkovski. Plus de asta, abia dacă se spun câteva replici - şi ele convenţionale - între personaje, comunicarea vitală fiind articulată altfel, prin gesturi şi priviri care fac din acest film un studiu splendid despre tandreţe. Şi îţi tihneşte toată această linişte a poveştii, a personajelor, care spune tot ce trebuie să ştii despre ele, cam ca în bizarul Bin-jip al lui Kim Ki-duk. Delicatesa casei e, însă, coloana sonoră: sunete metalice sinistre, în surdină, precum şi muzica lui Félix Lajkó, cu duet de viori de-ţi taie răsuflarea. Şi am mai găsit aici împlinirea echilibrată, narativ şi vizual, a unor motive dramatice care, în alte filme, erau folosite strident (precum violul fetei, ca în Irréversible de Gaspar Noé sau Calvarul lui Fabrice du Weltz). Ca să închei, mărturisesc că Delta mi-a rămas în minte nu doar ca cel mai valoros film de la TIFF 2008, ci şi ca una din cele mai rafinate construcţii cinematografice din câte mi-a fost dat să văd până acum.

Cam atât. Dar n-am vrut să plec de la TIFF (adică de la Cluj) fără o listă cu bune şi rele, de care m-am ciocnit în cele câteva zile de filme pe pâine. Mă refer numai la public, pentru că el contează, deci:
publicul a dat năvală zi de zi iar cozile s-au format spre disperarea celor de la urmă şi spre deliciul fotografilor, care au umplut netul de imagini "la cald", ca să vadă lumea cam ce înseamnă un festival "cu căutare".
publicul a fost de toate culorile, ceea ce e bine. Deci am văzut reacţii rapide la subtilităţi, deci maturitate culturală, precum şi aplauze false, deci ipocrizie care n-are nimic de-a face cu sărbătoarea.
publicul s-a îndrăgostit de filme care nu se aflau nicidecum pe lista preferată a criticilor, însă nimeni nu a iniţiat nici un soi de discuţie despre evidenta diferenţă de criterii în aprecierea producţiilor.
publicul a citit AperiTIFF şi s-a ghidat în funcţie de recomandările de acolo. Ceea ce e excelent, fiindcă aceasta îl transformă pe spectator în cititor de cronică, apropiindu-l de criticul de film, care nu e o instituţie greoaie, ci un spectator cu ecuson.
publicul a regretat dispariţia în ceaţă a lui Fat Fingers, mascota TIFF-ului, ca şi dispariţia unei proiecţii-eveniment, intitulată Noaptea devoratorilor de prost gust, de mare succes la ediţia din 2006.
publicul a cumpărat Republik, revistă de film & muzică & urban, lucru care, într-un festival de film, e o garanţie că publicul va avea sigur răbdare în sala de proiecţie, din moment ce are răbdare la citit.
publicul a venit din multe alte oraşe, în afară de Cluj-Napoca.
publicul a remarcat o îmbunătăţire a organizării festivalului, apreciind grija staff-ului pentru evitarea confuziilor sau a momentelor stânjenitoare.
publicul va veni şi în 2009, pentru că, iată, la Cluj e locul celor mai bune vizionări de film.

Despre TIFF se pot spune multe, din te miri ce unghiuri de discuţie. Unii ar zice că e o ocazie faină să dai de băut, să agăţi; alţii, că poţi umbla de nebuni după filme. Ideea e că va rămâne unul din festivalurile de la care nu te lasă inima să pleci şi după care, dacă se termină, rămâne pustiu. Poate ţi se pare umflat ce spun aici, dar n-ai decât să dai o tură prin cinematografe şi-o să simţi că acolo a fost ceva. A fost TIFF-ul, festivalul care a împlinit şapte anişori. Aşa că nu-i de mirare dacă anul ăsta a purtat uniformă, chipiu şi cravată roşie (roşul e culoarea lui oficială, nu te gândi la altceva), cum bine şade unui festival... de clasa întâi.