Planeta TIFF - Lumea fără pic de fard - TIFF 2008

Există, evident, o sumedenie de diferenţe ireconciliabile între filmele care rulează în mod obişnuit pe ecrane şi cele care intră în selecţia unui festival. Numai că de aici, din chiar miezul Festivalului Internaţional de Film Transilvania, diversitatea şi valoarea peliculelor din toată lumea (mai rar americane) sar în ochi definitiv, restabilind ierarhii şi oferind un tablou fierbinte, plastic şi de neuitat al lumii - nu doar cinematografice - de azi.

Un puzzle ameţitor de producţii ale momentului (adică titluri din 2008): de la filme maghiare, daneze, islandeze, sud-coreene la cele franţuzeşti, de la thriller la horror, dramă şi comedie neagră, de la film experimental, imagini încetinite, secvenţe onirice, pelicule filmate în timp real, fără tăieturi de montaj, de la filme de debut la clasice ale perioadei mute acompaniate live (cum a fost filmul mut Prăbuşirea Casei Usher - Franţa, 1928, regia Jean Epstein -, acompaniat live de Ansamblul Einuiea), de la blockbustere bollywoodiene, cu megastarurile indiene ale momentului, concepute ca remake/omagiu la peliculele clasice ale istoriei filmului, la cele mai noi filme româneşti, care le sunt deocamdată mai familiare oficialilor de la Cannes decît publicului de la noi. La TIFF se pot vedea îndrăzneli cinematografice şi mostre unice de inspiraţie, umor şi imaginaţie nelimitată. Deschis cu excelentul scurt-metraj Fatza galbenă care rîde, al lui Constantin Popescu, o secvenţă tandră şi plină de umor din viaţa a doi părinţi români care se căznesc, silabisind prospectul computerului, să intre pe internet pentru a-şi vedea băiatul plecat în America, la care s-a aplaudat şi s-a rîs cu poftă în sală, urmat de frisonantul Funny Games US, al lui Haneke, în timpul căruia destui spectatori au părăsit sala, festivalul a continuat în forţă, cu pelicule amestecate, cum nu se poate mai diferite, dar toate neobişnuite, stranii, neprotocolare şi teribil de inventive.

Infuzii de energie, spirit al timpului şi cultură muzicală livrată intensiv, adică titlurile din secţiunea Doc'n'roll, începută glorios cu magicul Shine a Light, al lui Scorsese, proiectat pe un ecran uriaş într-un drive-in în premieră în România, unde nu s-a stat doar în maşini, ci s-a dansat pe capote şi toată lumea a savurat totul: filmul în sine, atmosfera, deschiderea festivalului şi începutul unei veri hot. Fervoarea muzicală a continuat cu Joe Strummer, zeul rebel al trupei The Clash şi exponentul unei întregi epoci de revoltă autentică şi de creativitate dezlănţuită (cel despre care un prieten spunea, parafrazîndu-l pe Hemingway, că e "nesfîrşit, la fel ca Parisul") şi Bob Dylan, cel insondabil, glisînd între feţe artistice, histrionisme, ideologii şi frondă, în singularul I'm Not There. Au urmat o actriţă aspirantă ucigîndu-şi copilul de patru luni pentru că plînsetele lui o împiedicau să-şi înveţe replicile, o nevastă plictisită aruncîndu-se în plină revoluţie sexuală, o mireasă care-şi scoate viitorul soţ în şuturi de sub duş şi-l lasă să o fugărească gol pe stradă după ce amanta acestuia îi aduce testul de sarcină ca dovadă a adulterului, o tînără frumoasă aflată pe patul de spital în urma unui accident de circulaţie, care rămîne însărcinată cu unul dintre iubiţi - fostul, căutat de mafia chineză şi declarat mort, care se ascunde sub un bandaj total, bîntuind prin spital în scaunul cu rotile ori actualul, care a produs accidentul şi care, îndrăgostit pe loc de frumoasa Julia, îşi schimbă brusc identitatea cu a amantului misterios... Un doctor coreean care soseşte într-un sat blestemat, unde toţi locuitorii au murit, iar capetele lor plutesc deasupra apei, un alt tînăr chirurg care cheamă fantomele celor pe care îi contempla neputincios şi melancolic în timpul stagiului la morgă, un garderobier cu apucături de Casanova care se întrerupe dintr-o partidă de sex în trei, se duce la chiuveta din bucătărie, ia o gură de apă, se spală pe faţă, după care se întoarce la parteneră şi continuă.

La polul opus, tandrele şi melancolicele momente de cinema ale magistrului Victor Erice, care a produs cîteva dintre capodoperele cinematografului spaniol, dintre care cele văzute aici - Spiritul stupului şi Soarele gutuii îţi mergeau drept la suflet: atemporale, înalte şi de o frumuseţe pură, totală, asumată...

În paralel cu filmele în sine, festivalul include o mulţime de momente artistice deloc de umplutură, la care publicul vine şi revine cu o spontaneitate elocventă: expoziţii foto, precum Still Sound, vernisată la Galeria Muzeului de Artă din Cluj-Napoca, ce cuprinde fotografii de Cosmin Bumbuţ, însoţite de piesele muzicianului Vlaicu Golcea, ori întîlniri cu regizorii, precum cea cu autorul sîrb Zelimir Zilnik, cel care a realizat incitanta trilogie Kenedi, istoria unui emigrant sîrb năpăstuit de vremuri, ori cu actorul Mircea Diaconu, protagonistul celor trei filme ale lui Alexandru Tatos, Secvenţe, Mere roşii şi Casa dintre cîmpuri, care chiar au însemnat ceva pentru filmul românesc, sau cu regizorii maghiari ale căror filme au fost prezentate în secţiunea dedicată lor, ori concertul lui Elvis Romano, exoticul imitator al lui Presley şi inventatorul "rock'n'rom"-ului, cunoscut de-acum cinefililor din filmele lui Cristian Nemescu.

Şi pentru că una dintre mărcile TIFF-ului este, în fiecare an, irezistibilul său spot promoţional, la a şaptea ediţie a fost pregătită o campanie de imagine în cadrul căreia Radu Muntean, Corneliu Porumboiu, Nae Caranfil, Bogdan Mustaţă, Tudor Giurgiu, Adrian Sitaru şi Paul Negoescu au regizat şapte spoturi care interpretează local mitologia lui James Bond, în mici filmuleţe de circa 40 de secunde. Ei bine, un festival ca TIFF, departe de a se adresa doar criticilor - cărora astfel de filme, crema producţiei internaţionale contemporane, le reglează perfect tirul (ce-i drept) - aduce titluri care fac săli pline aici, publicul cumpărîndu-şi conştiincios abonamente, aglomerîndu-se la intrare şi declarându-şi, în interviuri, fidelitatea de ani de zile faţă de festival. Filmele de aici, departe de structura cosmetizată, comercială şi şablonardă a mediocrelor povestioare hollywoodiene care se bagă constant şi programat pe gîtul publicului, oferă cel mai complet tablou al structurii filmului contemporan şi cel mai bun termen de comparaţie pentru un public cinefil şi pentru un potenţial dependent de film. De aici, din inima TIFF-ului, care decupează, ca în fiecare an, o bucată zdravănă de viaţă, expusă cinematografic de regizori verticali şi nebuni, fără fasoane şi lentile roz, starea filmului se vede şi se simte exact aşa cum e, deloc în criză ori la capătul puterilor. Filmul nu a obosit, nu şi-a epuizat stilul, imaginaţia, vîna şi subiectele. Trebuie doar descoperit, cel mai bun ghid fiind autenticitatea şi inventivitatea de care dă dovadă în cele mai bune momente ale sale.

Cîteva din premiile TIFF:

Trofeul Transilvania: Shakespeare colţ cu Victor Hugo / Intimidades de Shakespeare y Victor Hugo (r: Yulene Olaizola, Mexic, 2008);

Premiul pentru cea mai bună regie: Omar Shargawi pentru Jamil, mergi în pace / Ma salama Jamil (Danemarca, 2008);

Premiul Special al Juriului: Lacul Tahoe / Te acuerdas de Lake Tahoe? (r: Fernando Eimbcke, Mexic, 2008);

Premiul de Excelenţă: Radu Beligan.