TIFF - ediţia a şaptea - TIFF 2008

Că TIFF-ul e cel mai mare festival de film din România nu mai e nicio noutate. Că e şi cel mai vizibil, nici asta nu mai e o noutate. TIFF-ul evoluează, de la an la an, crescând ca număr de filme (anul acesta au fost proiectate peste 200, din 40 de ţări, spun organizatorii), de proiecţii, de spectatori, de evenimente speciale ş.a.m.d. A ajuns la ediţia a şaptea şi a devenit unul din festivalurile de referinţă din Europa Centrală şi de Est.

Noutatea absolută a acestei ediţii a fost cinematograful Drive In - o premieră în România, adică un cinematograf în aer liber, unde poţi viziona filme din maşină, pe un ecran mare instalat în parcarea unui mall din Cluj. Au fost patru seri de proiecţii, cu multă lume curioasă de noul gen de cinema. Şi a mai fost un al doilea cinematograf în aer liber (Enigma), pe lângă cel de la Echinox, din anii trecuţi, care şi el a continuat să fie folosit.

Din păcate, competiţia de anul acesta a fost ceva mai slabă decât în anii trecuţi, cu unele filme care nu prea aveau ce căuta într-o secţiune competitivă: Karoy, producţie kazahă (dar unele surse îl prezintă drept producţie rusească), regia Jana Isabayeva, pitoresc, despre un loser din Kazahstan, care face doar prostii (unele grave) şi care va avea o revelaţie (puţin credibilă) la un moment dat din viaţa lui; comedia ungurească Kalandorok/Aventurierii, regia Paczolay Béla, foarte îngroşată, cu poante răsuflate şi cumplit de clişeistice, road-movie cu peripeţii care se petrec în Ardeal, de unde probabil şi faptul că a fost foarte bine primită de public; sau thriller-ul grecesc Istoria 52/Povestea 52, regia Alexis Alexiou, exasperant prin reluarea aceleiaşi poveşti până la epuizare, cu o imagine bună, e adevărat, dar nu mai mult decât atât. Dintre acestea trei, Kalandorok a obţinut premiul de interpretare, pentru actorii din rolurile principale: Haumann Péter, Rudolf Péter şi Schruff Milán.

Desigur, profilul competiţiei impune selectarea doar a acelor pelicule care sunt primul sau al doilea film în cariera unui regizor. Dar, chiar şi aşa, există filme de debut uneori remarcabile. Aşa cum a fost americanul Viva, al regizoarei Anna Biller, comedie de un umor nebun, trecând în revistă toate kitschurile revoluţiei sexuale din America anilor '70. E o parodie la stilul de viaţă al epocii respective şi la filmul de gen din anii aceia, cu un joc (intenţionat) fals-teatral, cu un vizual delirant şi o imaginaţie debordantă. Din păcate, juriul n-a avut curajul de a risca acordarea de premii unei pelicule fără mare miză, dar care e o comedie destul de originală şi cu un efect sigur!

Sieben Tage Sonntag/În fiecare zi e duminică e un film german, de absolvenţă, semnat Niels Lupert. Nu e ceva nemaivăzut, dar e o plonjare foarte matură în lumea criminalităţii juvenile (doi adolescenţi care comit nişte crime oribile) şi a psihologiei unei generaţii debusolate. A fost unul din cele mai închegate filme de anul acesta de la TIFF. Iar unul din cele mai originale a fost filmul francez J'ai toujours rêvé d'être un gangster/Dintotdeauna mi-am dorit să fiu gangster, de Samuel Benchetrit, care trage (serios) cu coada ochiului la belgienii Gustave de Kervern şi Benoît Delépine (autorii revelaţiei Aaltra, de-acum patru ani), atât în ceea ce priveşte umorul absurd, cât şi imaginea şi atmosfera. A obţinut Premiul publicului şi ar fi meritat din plin un premiu de regie, sau măcar unul de imagine.

Premiul de regie i-a fost atribuit, în schimb, unui danez - Omar Shargawi, pentru pelicula Ma salama Jamil/Jamil, mergi în pace, despre luptele tip vendeta dintre şiiţi şi suniţi chiar şi atunci când aceştia trăiesc în Europa. Filmul nu e rău, e bine închegat şi are o imagine bună, dar nici nu se remarcă prin ceva la nivelul regiei. În plus, toată povestea e mult prea tragedizată, astfel încât lasă o senzaţie de uşor fals...

Premiul special al juriului a mers la mexicanul Lake Tahoe/Lacul Tahoe, al doilea lung metraj al regizorului Fernando Eimbke, film cu o atmosferă perplexă - o poveste cu tentă absurdă, undeva la graniţa Mexicului cu SUA. E un film à la Aki Kaurismäki, care nu depăşeşte nivelul de eseu, de încercare-experiment. Plus senzaţia puternică de déjà-vu! Aşa cum déjà-vu avem şi-n estonianul Sügisball/Balul de toamnă, de Veiko Öunpuu, un film cu poveşti întretăiate - acel gen de film care vrea să facă radiografia unei societăţi la un moment dat, cu frustrările şi problemele ei. A obţinut Premiul de imagine (operatorul Mart Taniel).

La zona/Zona, regia Rodrigo Plá, e încă un film mexican (coproducţie cu Spania) din competiţia oficială, care, chiar dacă a fost acuzat de mulţi de tezism, spune o poveste puternică, emoţionantă şi bulversantă, a unei duble crime comise într-un cartier bogat din Mexico City. E vorba mai întâi de o primă crimă comisă de nişte adolescenţi pentru a fura. Unul din adolescenţi scapă cu viaţă, dar nu mai poate ieşi din zona rezidenţială, care se constituie într-un stat în stat, cu propria ei forţă de ordine şi cu propriile reguli de securitate. Poliţia se lasă mituită şi le permite gardienilor zonei să facă singuri "dreptate", propria lor "dreptate", adică să-l linşeze pe adolescent... Un film care n-a luat, din păcate, niciun premiu...

Departe de a fi o revelaţie, primul documentar dintr-o Competiţie oficială a TIFF - Intimidades de Shakespeare y Victor Hugo/Shakespeare colţ cu Victor Hugo, film de absolvenţă al regizoarei Yulene Olaizola, din Mexic (oare chiar era nevoie de trei filme mexicane în Competiţia oficială???), a obţinut Trofeul Transilvania. E un film plăcut, de o anume fineţe, o poveste interesantă, de factură romantică - un erou special, pus în situaţii speciale. Povestea e spusă de bunica regizoarei şi s-a petrecut în anii 1980-1990, cu un băiat misterios, care a locuit în casa ei (un geniu, cum îl descrie femeia), tipul de artist underground exaltat cu sclipiri de geniu, dar cu un comportament alunecos şi cu probleme psihice serioase. De altfel, misterul intervine în poveste atunci când vine vorba de nişte crime în serie comise în localitate, care nu au fost niciodată elucidate, dar care au încetat odată cu moartea violentă a personajului nostru. Să fi fost el criminalul în serie sau să fi fost altcineva? Nimeni nu poate băga mâna în foc, chiar dacă multe indicii duceau către el ca autor al omuciderilor, dar misterul va rămâne mister pentru totdeauna...

Pe lângă Competiţia oficială, TIFF-ul de anul acesta a însemnat, ca şi-n alţi ani, multe alte secţiuni paralele: Supernova, Umbre, Fără limită, Doc'n'Roll, Focus Rusia, Focus Moldova, Evenimente speciale, Ziua Rromă, Ziua Maghiară, Zilele Filmului Românesc, Ziua HBO...

Invitatul de onoare al ediţiei din acest an a fost Catherine Deneuve, căreia i s-a decernat un premiu pentru întreaga activitate; tot un premiu pentru întreaga carieră i-a fost decernat actriţei Tamara Buciuceanu-Botez. Iar lui Radu Beligan - un Premiu de excelenţă.

Dintre alte filme foarte aşteptate, din secţiuni paralele, au fost excelentul Paranoid Park, al lui Gus Van Sant, premiat anul trecut, la Cannes, cu un trofeu special acordat cu ocazia celei de-a 60-a aniversări a festivalului; filmul venit direct de la Cannes de anul acesta şi prezentat în premieră într-o proiecţie publică în România - Boogie, de Radu Muntean; sau cel mai slab film de până acum al lui Mundruczó Kornél - Delta, filmat în România (în Delta Dunării), şi care vine şi el tot direct de la Cannes 2008, unde a fost selecţionat în Competiţia oficială, şi unde a obţinut Premiul FIPRESCI. Printre filmele maghiare se remarcă însă Ópium - egy elmebeteg nő naplója/Opium - jurnalul unei femei nebune, de Szász János. Szász e un regizor nu foarte prolific, cunoscut mai ales printr-un excelent Woyzeck, din 1994, şi prin ecranizarea, după un roman clasic maghiar, Băieţii Witman (1997), în care Maia Morgenstern juca unul dintre rolurile principale. Ópium e şi el o ecranizare, după însemnările unui psihiatru de pe la începutul secolului XX - Brenner József. Szász e un maestru al explorării abisurilor nebuniei - o demonstra în Woyzeck şi o demonstrează şi aici. Imagini şocante aşezate pe o poveste apăsătoare, cu dialoguri la fel de şocante şi apăsătoare, fac din Ópium un film de atmosferă, care curge foarte bine, fără prea multe cuvinte, doar atât cât trebuie ca să contrapuncteze viziunile coşmareşti. Sunt, în plus, excelent aleşi actorii: Ulrich Thomsen în rolul medicului şi Kirsti Stubø în cel al pacientei.

Un alt film ce merita atenţia e Lassú tükör/Oglinzi mşcătoare, de Igor şi Ivan Buharov. Straniu, cu o lume aparte, un simţ al grotescului ieşit din comun şi pasaje de cinematograf pur, Lassú tükör aminteşte pe undeva de universul lui Roy Anderson, dar povestea fărâmiţată se urmăreşte cu destulă greutate din cauza ermetismului filmului.

Despre filmele româneşti de anul acesta de la TIFF voi reveni în curând.