Mereu atractiff - TIFF 2008

A şaptea ediţie a TIFF-ului a fost marcată spiritual de şapte scurtmetraje din care James, James Bond, iese foarte şifonat şi de tabloul de familie al haiducilor lui Şapte Cai reîntorşi într-o incursiune demonstratiffă care ameninţau ironic dintr-o fotografie de grup, un tablou de familie cu puşcoace anacronice. Mult praf de puşcă, vedete de primă mărime (Catherine Deneuve etc.), filme menite să asigure o diversitate ingenioasă, antrenantă şi suficiente cafenele, unde împuşcăturile critice să fie continuate comod, cu vărsare (butaforică) de sînge, cafea, vodcă şi alte ingrediente. Deşi am intenţionat să văd toate filmele româneşti din festival, nu am rezistat atracţiei venind din partea cinematografiilor concurente, pentru a nu mai pomeni de sfatul machiavelic al directorului festivalului, Mihai Chirilov, "Lasă că pe cele româneşti le vezi la Bucureşti!". Am sărit peste Marilena lui Daneliuc şi am pierdut Nunta mută a lui Horaţiu Mălăele, la concurenţă neloială cu Shakespeare colţ cu Victor Hugo al mexicancei Yulena Olaizola, film care a şi cîştigat marele trofeu al festivalului.

Megatronul lui Marian Crişan, neîndoielnic bine realizat, nu mi-a oferit surpriza pe care am scontat, Palme d'Or-ul pentru scurtmetraj pare să poarte amprenta scurtmetrajelor de succes de anul trecut, de la care a învăţat tăietura sobră a "acţiunii", fără suspans şi fără comentarii, o felie de viaţă chirurgical secţionată servită fără unt. Filmul lui Mungiu însuşi, 432, oferă magistral reţeta cu un final anticlimactic, antisoporific, antiliric etc. şi pentru mulţi chiar antiestetic. O surpriză plăcută oferă însă documentarul lui Thomas Ciulei, intitulat înşelător Podul de flori (Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru secţiunea de lungmetraj), axat pe existenţa casnic-rurală a unei familii din Basarabia, lipsită de moromeţianismul hîtru-filosofic, însă cu un plus de emoţie ce răzbate din straturile unei existenţe care-şi caută parcă un echilibru originar. Viaţa familiei se organizează în jurul tatălui, figură centrală a panteonului patriarhal, în absenţa mamei plecate în Italia şi cu trei copii, două fete şi un băiat trăind în orizontul de aşteptare a unei vieţi mai bune. Viaţa la ţară este scandată de trecerea anotimpurilor, dar şi de neaşteptate boleşniţe, precum un vărsat de vînt, de rutina zilnică a gospodăriei şi apariţia iezilor. În fapt, absenţa mamei creează un gol pe care în zadar părintele rămas încearcă să-l umple, aşa cum sacul cu cadouri cu momentul lui de magie accentuează tristeţea tatălui. Printre alte cadre se strecoară unul impresionant şi litigios: în mijlocul satului modest, căţărată pe soclu tronează precum un zeu al unei religii apuse o statuie imensă a lui Lenin cu şapca bine cunoscută pe creştet, un Lenin indicînd neobosit viitorul de aur al comunismului peste arăturile de primăvară.

Călătoria lui Gruber, după romanul Kaputt al lui Curzio Malaparte, ne oferă un alt capitol rămas în umbră al istoriei celui de-al doilea război mondial, deportarea evreilor români din Iaşi. Curzio Malaparte, în rolul căruia îl avem pe Florin Piersic Jr., devine martorul ocular inoportun al acestui episod de culise, iar regizorul, Radu Gabrea, pare să se fi specializat în sondarea unor zone doar aparent periferice ale istoriei. Această "specializare" mi se pare că defineşte şi orientarea regizorului către un film care documentează, în stilul deloc lipsit de nuanţe al producţiilor documentare difuzate pe Hallmark sau BBC, în aria filmului de televiziune. Remarcabil cu filmul lui Gabrea este atenţia acordată colateralului, a contextului, evitînd să focalizeze evenimentul crud, dar cartografiind ironic un întreg spaţiu de mediere. Pertractările cu aer absurdist în încercarea de a-l găsi pe medicul alergolog, cît şi qui pro quo-urile dramei uneori prea şarjate conferă un aer de farsă întregului tablou, de balcanică tergiversare în labirintul birocratic şi efect uşor butaforic.

Boogie a fost o altă surpriză românească la TIFF, o surpriză plăcută a regizorului Radu Muntean, pe care Furia (2002), dar mai ales Hîrtia va fi albastră (2006) l-au impus ca un cineast al noului val. Pentru mine, filmul lui Radu Muntean constituie simptomul cel mai clar al unui fenomen de decompresie în cinematografia românească, după succesele în serie la Cannes, un respiro necesar, un moment de aşezare a filmului românesc. Reîntîlnirea pe litoral a unor foşti prieteni, dintre care unul căsătorit, cu soţie şi copil, se transformă într-un prilej de rememorare nostalgică şi într-un fel de petrecere a burlacilor în reluare, pe fondul unei pasagere altercaţii familiale. Ironia convivială cu nenumărate inflexiuni vernaculare, din păcate greu traductibilă fără cunoaşterea contextului aferent, o anumită uşurătate vacanţier-estivală, tonul petrecăreţ, de gaşcă, cu insurgenţe tardiv-adolescentine maschează un fond secret al istoriilor celor trei, un sentiment al eşecului, din păcate mult prea diluat în film. Am rămas cu sentimentul că regizorul a intuit corect potenţialul "dramatic" al subiectului, dar nu a mers pînă la capăt, lăsînd mai mult spaţiu partiturii gălăgios-distractive, care obnubilează fundalul. Cu toate acestea, avem un film aşa cum mi-ar plăcea să văd mai des în cinematografia românească, capabil să vorbească firesc despre cotidian, fără accente mizerabiliste, ghetoizante, scatologice, de reportaj difuzat la ştirile de la ora 5 - bălăceala ordurieră a lui Daneliuc dă tonul pe acest palier -, fără ideologisme sapienţiale, fără dramatisme exacerbate, fără metaforizări inutile sau parabole muiate în distopie, cu căldură şi ironie. Se pare că proiectele de viitor ale lui Radu Muntean se îndreaptă către acest tip de abordare a codului familiei.

Tot o surpriză plăcută a fost şi filmul Întîlniri încrucişate al Ancăi Damian, poate şi pentru că aşteptările n-au fost prea mari, şi nu pentru că filmul ar aduce ceva nou, ci tocmai acel aer de firesc, de relaxare despre care vorbeam. Schema intersectării traseelor destinale, a unor istorii interconectate a fost îndelung utilizată pentru a mai fi de efect, să-i numim numai pe Jim Jarmusch şi Alejandro Gonzalez Inarritu. Însă reţeta este folosită inteligent, constructiv, iar pe alocuri situaţiile se desenează cu o forţă dramatică care aduce personajul într-un punct climactic pentru a-l lăsa să cadă în gol, un joc de accelerări şi redresări, lăsînd suficient spaţiu imprevizibilului, dar şi unei sedimentări a impresiilor. Întîlnirea dintre o vedetă radio şi fanul său care-i şi seamănă fizic, un tînăr aflat pentru mulţi ani la mititica, evoluează neaşteptat, o întîlnire stranie, a cărei tensiune regizoarea a ştiut s-o orchestreze abil. Filmul îmi pare mai mult un exerciţiu, dar unul bun, care poate conduce pe viitor la un film de autor.

Tache al lui Igor Cobileanski, după un scenariu de Mara Nicolescu, îşi propune nici mai mult nici mai puţin decît să fie o comedie de calitate. De remarcat că la noi genul a rămas fie cantonat într-un grotesc ordurier reprezentat de gagurile imbecilizante ale Vacanţei Mari, fie reprezintă un produs colateral, rezidual, precum şpanul care se adună în jurul strungului, într-o altă serie de producţii dramatice precum Legiunea străină a lui Mircea Daneliuc. Diagnosticat greşit cu cancer, Tache (Mircea Diaconu), groparul cimitirului, celibatar, îşi pregăteşte o înmormîntare clasa I, la loc de cinste, pe colina care domină magistral întregul cimitir, loc privilegiat disputat însă de o concurenţă serioasă.

Filmul poartă parcă amprenta unei organizări teatrale în "momente", în scurte scenete, unele cu fler caragialesc sau cu umorul unui Tudor Muşatescu. Regizorul scapă de îngroşări inutile cu asentimentul unui actor de mare fineţe, Mircea Diaconu, care a subliniat în dialogul cu sala străduinţa sa de a evita umorul grosier, facil, mascarada. Această situaţie de evitare conferă în mod clar un ascendent filmului lui Igor Cobileanski faţă de producţiile de gen, cacofonic-mitocăneşti, cu iz de tocăniţă naţională, precum A doua cădere a Constantinopolului, Vacanţa Mare etc. Poate şi de aici acest efect teatral colateral, care imprimă filmului atît o notă de nobleţe, cît şi un accent static interesant. Deşi făcut profesionist, deloc rău ca proiect, Testimonialul lui Răzvan Georgescu mi-a plăcut cel mai puţin, poate şi din cauza unui accentuat caracter dramatic, generat şi de situaţia reală a regizorului, diagnosticat cu cancer şi luptînd curajos cu timpul. Răzvan Georgescu a ales cîţiva scriitori, artişti trecuţi prin experienţa limită a unei boli terminale, care vorbesc despre această experienţă. Partea proastă e că aceşti martori ai propriului lor dezastru nu mi-au spus aproape nimic, s-au instalat cu mici excepţii în clişeu, au fost mai mult sau mai puţin naturali, neîndoielnic nişte oameni cultivaţi, fini etc., pentru care însă arta lor ar fi vorbit de o mie de ori mai bine. Cu riscul de a trece drept insensibil, trebuie să mărturisesc că filmul mi-a lăsat impresia unei americane sesiuni terapeutice de grup, instructivă, dar doar atît. Pe scurt, TIFF-ul 2008 a reuşit să ofere nu numai o selecţie foarte bună de filme, dar şi o atmosferă festivalieră de neuitat într-un oraş care poartă amprenta aulică a unei alte civilizaţii. Într-un cuvînt, TIFF. TIFF 2008.