Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2008

Zilele Filmului Românesc - TIFF 2008


Revista 22, iunie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ca în fiecare an, şi la ediţia aceasta au fost proiectate mai multe filme româneşti în (avan)premieră - ficţiune şi documentar.

Printre cele mai aşteptate au fost cele două venind direct de la Cannes - Boogie, al lui Radu Muntean (despre care am scris deja în corespondenţa de la Cannes); şi Megatron, al lui Marian Crişan, câştigătorul Palme d'Or pentru scurt-metraj de anul acesta. Megatron e o felie de viaţă excelent jucată şi de copil (Maxim Adrian Strinu), şi de mamă (Gabriela Crişu). Regizorul spune că partea cea mai grea a fost castingul, în speţă alegerea copilului, dar a meritat! Partea proastă e că filmul nu are final - poate că asta şi înseamnă "felie de viaţă", dar nu e neapărat un plus, ci mai degrabă un minus.

Unul din cele mai bune filme româneşti de anul acesta de la TIFF (poate chiar cel mai bun) a fost documentarul lui Thomas Ciulei Podul de flori. Filmat în Republica Moldova, filmul observă viaţa de zi cu zi a unei familii, fără intervenţia regizorului, familie alcătuită doar din copii (două fete şi un băiat) şi tată, căci mama e plecată la muncă în Italia. E un film care, prin observarea unei familii de acest tip (cu unul din părinţi sau chiar ambii plecat/plecaţi la muncă în străinătate) face analiza unei întregi societăţi, căci e un exemplu foarte sugestiv pentru zeci de mii de astfel de familii din Moldova de dincolo şi de dincoace de Prut. Puternic, sensibil, filmul lui Thomas Ciulei ne face să plonjăm într-o lume tristă, dar care nu-şi pierde speranţa. Şi ne face să ne amintim cu amărăciune de entuziasmele podurilor de flori dintre România şi Moldova de la începutul anilor '90 - cât de în urmă au rămas ele şi cât de tare s-au ofilit florile!

Un alt documentar prezentat la TIFF a fost Nisipuri, de Claudiu Mitcu. Din păcate, filmul pune prea mult accentul pe un anumit exotism balcanic, în sensul lui cel mai vulgarizator. E vorba de bâlciul care poposeşte vara prin oraşele din Sudul ţării şi se vrea observaţional la nivel de tradiţii şi obiceiuri, dar bifează cam toate clişeele filmului de gen: limbajul vulgar, pitorescul prost înţeles, balcanismul excesiv speculat, umorul gros... Nu are nici pe departe fineţea Podului de flori, ci rămâne doar la un prim nivel, superficial de lectură.

Dintre filmele de ficţiune, cel mai prost a fost, cu siguranţă, Marilena, al lui Mircea Daneliuc. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns nebunia ce frizează patologicul din Legiunea străină (filmul lui Daneliuc lansat la sfârşitul lui februarie 2008), regizorul se pregăteşte să mai lanseze încă un film - Marilena, nu departe ca isterie ca precedentul. Cel de faţă e parcă mai bine închegat ca Legiunea străină, dar aceeaşi permanentă agitaţie haotică domină două ore epuizante. Vulgaritatea lui Daneliuc (filmul e o ecranizare după propriul roman) nu are limite, iar nervii urlaţi la maxim îţi consumă la maxim nervii... Desigur, Daneliuc vrea să spună povestea unei disperări, iar în ultimă instanţă Cecilia Bârbora exprimă foarte bine această disperare de femeie agresată din toate părţile, înnebunită de toţi masculii aceia în călduri care sar tot timpul pe ea, (femeia) nemaiştiind încotro s-o apuce, dorindu-şi doar o viaţă liniştită şi în siguranţă, ca să-şi crească copilul. Problema e că Mircea Daneliuc nu reuşeşte să traseze graniţa între a exprima vulgarul şi violenţa zilnică şi A FI vulgar pe ecran. Marilena e un film pestilenţial şi extrem de greu de urmărit - totul e agresiv, de la urletele de pe stradă, de acasă, de peste tot, şi până la plăcerile urofile (deja exprimate şi-n Sistemul nervos) - Marilena hotărăşte la un moment dat să nu mai urineze, ca un mod de autoimpunere a suferinţei pentru ca Dumnezeu să-i îndeplinească dorinţele. Observăm aici dorinţa lui Daneliuc de a face din Marilena o sfântă, o martiră a agresiunii zilnice a societăţii în care trăieşte şi-n care trăim cu toţii, în ţara asta care are vocaţia agresiunii, dar cu ce mijloace? Din păcate, cu cele ale agresiunii. Dacă regizorul ar şti să-şi facă personajele să mai şi mediteze din când în când, în mod sigur că filmele lui ar arăta cu totul altfel.

Radu Gabrea revine şi el cu un film - tot unul de epocă (o poveste din al II-lea Război Mondial), vorbit tot în germană - o coproducţie româno-maghiară. Călătoria lui Gruber e mai bun decât Cocoşul decapitat, el are un suspans pe care acea ecranizare (prea) clasică nu-l avea, suspans care ţine pe toată durata filmului şi care-i dă ritm. E vorba, pe scurt, de căutarea unui doctor (evreu) alergolog din Iaşi, de către un ofiţer italian care are probleme de sănătate atunci când ajunge în Moldova. Povestea aceasta e mai mult un pretext pentru evocarea unor episoade din timpul războiului, pe care orice român verde le neagă cu virulenţă: exterminarea evreilor din Moldova. România şi-a autocreat aura de proteguitor al evreilor în al II-lea Război Mondial, dar lucrurile n-au stat decât (foarte) parţial aşa - România n-a făcut excepţie de la exterminări, ci poate doar de la zelul altor ţări din Europa. Călătoria lui Gruber e un film care are şi formă, şi fond.

Un film interesant e Elevator, de George Dorobanţu - film cu buget extrem de mic, ecranizare după o piesă românească de teatru (scrisă de Gabriel Pintilei), una din acele piese destul de sterile (ca cea mai mare parte a dramaturgiei româneşti contemporane) şi care în teatru nu spune aproape nimic (ea a fost pusă în scenă în Bucureşti în două montări, în 2005, la Teatrul Luni şi la Teatrul Foarte Mic). Filmul Elevator reuşeşte să facă ceea ce nu poate face teatrul Elevator şi e un bun exemplu al faptului că filmul, cu mijloacele sale de exprimare estetică, poate reuşi acolo unde teatrul eşuează. Punctul forte e suspansul şi sentimentul înfiorător de claustrare (pe care niciunul din cele două spectacole nu-l redau). E un experiment demn de menţionat şi dovada că se poate face film de calitate cu bani foarte puţini.



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2008


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Laurenţiu Brătan


Alte articole

 Ulei pe pânză la TIFF 2008, Florian-Rareş Tileagă
 Festival. Film festival - TIFF 2008, Andrei Creţulescu, cu SMS-uri de la directorul festivalului Mihai Chirilov
 În culise la TIFF (2008) / Ghid de folosinţă pentru ediţiile următoare, Iulia Blaga
 După 9 ani, concursul de scenarii HBO are o istorie deloc neglijabilă, Cristina Corciovescu
 Cum s-a văzut TIFF 2008 de la AperiTIFF, Autori diverşi
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2008


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer