Energiile spectacolului - FITS 2008

Chiar dacă nu şi-a schimbat titlul, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu e dedicat tot mai evident artelor spectacolului. Se împlineşte astfel un vis nemărturisit al directorului său, Constantin Chiriac, acela de a include teatrul într-o definiţie mai largă mult mai apropiată de originile înseşi ale acestei arte. (Ce altceva erau anticele dionisiace decît nişte reprezentaţii pentru bucuria publicului în care se foloseau de toate formele de exprimare: recitare, cînt, dans, culoare, lumina focului, întunericul nopţii?)

Tema din acest an jubiliar (15 ani de existenţă) - Energii - este la rîndu-i poate cea mai potrivită esenţei artei spectacolului ca formă de comunicare cu spaţiul care-l include şi în care artistul se erijează în demiurg. Această emergenţă în profan descătuşează la propriu energiile creatoare, spectacolul devenind un mod de a afirma viaţa, de a institui roluri existenţiale reprezentative pentru momentul şi locul acţiunii. Scena vieţii şi scena teatrului se întrepătrund astfel determinant în acel mare spectacol al lumii cu care ne place uneori să definim, fie şi doar metaforic, existenţa noastră sub specie planetară. Din perspectiva acestui concept, totul devine explicabil la Festivalul de la Sibiu. Şi obsesia cantitativului (atîtea spectacole, atîtea ţări, adesea într-o simultaneitate delirantă), şi pluriexpresia formelor, şi dinamica ansamblului. Cu alte cuvinte, nu ne vom mai întreba ce caută dansul lîngă spectacolele de stradă, instalaţiile supertehnologizate lîngă teatrul cu vorbe, circul alături de concerte, fie ele în lăcaşuri de cult, fie pe esplanade, în aer liber. Policromia afişului concurează, pe de altă parte, sincretismul specific teatrului contemporan, care colecţionează adesea în limitele aceleiaşi reprezentaţii nu doar stiluri artistice diferite citate cu voluptate, dar şi modalităţi de exprimare proprii diferitelor arte care concură la realizarea spectacolului postmodern.

Am avut în acest sens o mostră perfectă la Sibiu în montarea Faust, megaspectacolul emblematic al Anului Cultural European 2007, scenariu şi regia Silviu Purcărete, scenografie şi light design Helmuth Sturmer, asistat de Daniel Răduţă, muzică de Vasile Şirli, cu contribuţia extraordinară a actorilor Teatrului Naţional din Sibiu şi a lui Ilie Gheorghe de la Naţionalul craiovean, actorul fetiş al lui Purcărete. Aventura spectaculară din spaţiul halelor Simerom, la care am luat parte, nu e altceva decît expresia ultimă şi sublimă a întîlnirii teatrului cu propria lui esenţă guignolescă, prin care homo ludens îşi recucereşte poziţiile în faţa lui homo sapiens. Un superb exerciţiu de libertate, aplicat uneia dintre cele mai stricte teme-cunoaşterea dogmatică.

Tot despre energiile jocului teatral e vorba şi în spectacolul Festivalul de vară: o oglindă a Osakăi, un kabuki autentic perpetuat de celebrul clan Nakamura de actori japonezi. Prezenţa lor în festival n-a fost numai un fapt de cultură - evenimentul avînd menirea să arate pentru prima oară în România această formă fixă a culturii japoneze -, ci şi un prilej de a încerca alt tip de comunicare. Aşa încît presupun că nu doar curiozitatea a făcut să se umple halele Balanţa (numai amenajarea a costat circa 2 milioane de euro) la cele trei reprezentaţii ale japonezilor, ci şi acel mod dezinhibat de a "se juca" şi de a ne spune o poveste naivă a unor actori cu suflet de copii.

Mărturisesc că nu mă pot uşor desprinde de postura clasică a spectatorului care aşteaptă în fotoliul său ridicarea cortinei sau, mă rog, începerea reprezentaţiei, dar frenezia care cuprinde oraşul în zilele Festivalului de la Sibiu învinge toate inerţiile. Acum un an, asistam la iluminările feerice ale proaspăt restauratului burg prin intermediul unui spectacol de sunet şi lumină memorabil. Anul acesta, pe străzile Sibiului au poposit trupe de circ (Circo Rum Baba, din Marea Britanie), maeştrii pirotehnişti care folosesc focul purificator pentru a exprima propria identitate culturală (Xarxa Theatre, Spania), mimi sportivi (Mime Crime, Germania), oameni pe picioroange (Artemis productions, Marea Britanie), fanfare "funk" cu muzică pe limba tuturor (Alimentation générale, Belgia) şi alte spectacole de stradă, dialogînd ironic sau doar amuzat cu mediul urban modern, stresant, cenuşiu şi totuşi familiar.

Încă înainte de a beneficia de acel spaţiu minunat care este Pavilionul (cortul uriaş instalat pentru Gala Uniter din 2007), Constantin Chiriac a început să invite la Sibiu trupe celebre de dans, spectacole coregrafice de mare ţinută şi virtuozitate. În acest an s-a întrecut parcă pe sine, programînd reprezentaţii ale celebrei compani Vertigo din Israel (o cunoştinţă mai veche), alături de alte trupe israeliene, dar şi din Spania, Rusia, India, Japonia. În context, spectacolele de teatru-dans ale lui Răzvan Mazilu "s-au vîndut" bine, căci a nu se neglija, Festivalul de la Sibiu este o piaţă recunoscută pentru festivalurile din lume. (S-a răspîndit deja vestea cumpărării Faust-ului de către Festivalurile de la Edinburgh şi Frankfurt.)

În aceeaşi ordine de idei, la Sibiu s-a putut vedea o selecţie de spectacole româneşti de top, precum: Don Juan, regia Boczardi László (Ploieşti), Deşteptarea primăverii, regia Victor Ioan Frunză (Brăila), povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele, regia Radu Afrim (Piatra Neamţ), Ionesco - Cinci piese scurte, regia Alexandru Dabija (Odeon), 69, regia Alexandra Badea (Timişoara), În rolul victimei, regia Felix Alexa (Metropolis), Amalia respiră adînc, regia Maria Cămărăşan (Act). Partea leului i-a revenit, cum era şi firesc, Sibiului, cu spectacole mai vechi: Viaţa cu un idiot, Aşteptîndu-l pe Godot, Un tramvai numit Popescu sau mai noi, precum Hamlet, Astăzi nu se fumează, Copilul rece şi o premieră, Lulu, de Wedekind, un spectacol marca Purcărete, în interpretarea magistrală a Ofeliei Popii, actriţa care, după performanţa din Faust unde joacă Mefisto, confirmă vigurosul ei talent.

Festivalul de la Sibiu i-a acordat o atenţie deosebită în acest an dramaturgului francez Valère Novarina, prezent cu două spectacole (L'Operette, Ajour) şi o lectură (Spaţiul furios) în cadrul tradiţionalelor spectacole-lectură comentate în ultima vreme cu aplomb de Sebastian Vlad Popa.

Teatrul Cameri din Tel Aviv, care a adus în festival un spectacol sui generis, Rîs de şobolan, un text cîntat după romanul omonim al Navei Semal, cu muzică de Ella Milch Sherif, a încununat masiva participare israeliană în anul în care Israelul a celebrat 60 de ani de existenţă. De altfel, Ambasada Israelului în România a onorat cu prezenţa participările de la Sibiu.

Prezenţă constantă la Sibiu, pentru care a primit şi diploma jubiliară alături de alţi susţinători ai festivalului, George Banu şi-a lansat în acest an cartea Dincolo de rol sau Actorul nesupus, apărută la Nemira, şi a ţinut o conferinţă despre Nud şi metamorfozele lui scenice. Cu aceeaşi bine cunoscută erudiţie şi carismă.

Aşadar, marea familie de prieteni ai Festivalului de la Sibiu s-a mai întîlnit o dată în acest an 2008 pentru a-şi măsura "energiile" şi eventual pentru a şi le spori. Dacă e marţi, e Belgia. În mai-iunie, pentru teatru, sigur e Sibiu.

Şi o sugestie. Dacă tot vine atîta lume de teatru de pe tot globul la Sibiu, n-ar fi bine să se ştie mai bine cine sunt şi cu ce se ocupă ei? Adică, s-ar putea tipări o listă a invitaţilor, găsibilă în mapele jurnaliştilor şi invitaţilor, dacă organizarea unor întîlniri ar fi prea dificilă.