Dependenţi de cinema - TIFF 2008

E complicat să scrii despre un festival, atunci când lucrezi pentru el - asta pentru că ai mereu senzaţia că a trecut pe lângă tine, că toată distracţia s-a întâmplat în timp ce tu alergai de la o masă la alta ca să le debarasezi. Păcat că pentru cei din staff, nu există un echivalent festivalier al "revelionului chelnerilor".

Cum s-a văzut ce-a de-a şaptea ediţie din interior? În primul rând, "instituţionalizată". Adică atât de importantă, încât nici nu mai are nevoie de reclamă (dovadă, prezenţa slabă a posterelor şi a bannerelor pe străzile Clujului, în proporţie inversă cu afluxul de public). A fost primul an când, dacă nu ajungeam cu 30 de minute înainte la cinematografele mai mici, nu mai intram pentru că nu mai erau locuri nici măcar în picioare (sau pe jos). Din acest punct de vedere, a început să semene a Cannes. Ca să "acomodeze" tot acest public din ce în ce mai fanatizat, organizatorii festivalul au mai inventat 3 spaţii de proiecţie: un drive in (unde în prima seară, la Shine a Light, documentarul despre Rolling Stones al lui Martin Scorsese, lumea a dansat extaziată pe maşini), sala Operei/Teatrului Naţional şi terasa Enigma (preferata mea pentru că le aveai pe toate: muzică, alcool, cinema şi oxigen).

Am tot citit în presa bucureşteană cum că TIFF-ul ar fi un festival "mic şi inimos", lucru care nu mi-a sunat niciodată mai fals. Nu partea cu "inima" - e drept că are un vibe de-a dreptul electrizant - ci cea cu mărimea. Sigur, nu se poate compara cu un Cannes sau un Berlin (dar care festivaluri pot?) însă, cu 200 de pelicule proiectate, a ajuns la nivelul celui de la Karlovy Vary, considerat "unul dintre cele mai mari din estul Europei". Numărul de intrări continuă să crească de la o ediţie la alta - astfel încât ai senzaţia că orice ai programa, de pildă, la Arta după 5 seara, chiar şi un experiment video obscur, funcţionează ca un magnet pentru hoardele de tiffari. E deja un exod.

Ca în fiecare an, au avut momente de agonie şi extaz. Extazul mi-a fost indus anul ăsta de formidabila secţiune "Doc'n'roll", oferită de HBO, unde, alături de film&music freakşi ca Andrei, Ileana, Laura, Codruţa sau Carmen, ne-am supradozat cu documentare despre icon-urile noastre preferate: Joe Strummer, Pixies, Kurt Cobain, Lou Reed sau Patti Smith. Agonia a fost revelaţia că, dincolo de euforia provocată de o mână de filme excelente, majoritatea producţiilor româneşti, făcute cu mulţi bani de la buget, sunt imposibil de privit.

Au existat din nou întâlniri splendide şi întâmplătoare din cele care îţi lasă gustul dulce-amărui al sincronizării şi al efemerului. Şi acele discuţii aprinse despre "Cinema", dar şi despre toate cele frivole şi majore.

La AperiTIFF (revista festivalului), am încercat, printre altele, să prindem în insectar această creatură stranie care este tiffarul, născută nu în şapte zile, ci în şapte ediţii. Dar nici chiar noi n-am fost pregătiţi să găsim un asemenea grad de intoxicare. Am întâlnit dependenţi de toate vârstele, dintre care unii au avut momente în care au vrut serios să demisioneze pentru că slujba îi împiedica să vadă ce şi-au propus. Alţii ne-au povestit că şi-au abandonat iubita proaspăt agăţată ca să intre la cinema şi că au stat treji (şi nemâncaţi), câte 28 de ore, ca să nu piardă nimic: nici filme, nici petreceri. O gospodină ni s-a confesat că îşi neglijează familia şi treburile "legate de menaj" ca să vadă câte 8 filme pe zi (întregi!). "Filmele sunt excesul", spunea un tiffar, şi zău dacă ştiu ce să mai adaug.