InterogaTIFF: Sebastian Lelio

Alexandra Constandache: Cum sîntem la cea de-a şaptea ediţie a TIFFului o să am pentru tine şapte întrebări.
Sebastian Lelio: Sper să îţi pot da şapte răspunsuri.

A.C.: 1. Nici nu mă îndoiesc de asta. Eşti din Chile. O să vorbeşti mult. Asta e premiza mea. Să începem. Ai fost şi anul trecut aici şi ai cîştigat marele premiu cu La Sagrada familia. E plăcut să revii în Cluj în ipostaza de membru al juriului de data asta?
S.L.: Sînt foarte fericit că m-am întors. Anul trecut m-am simţit foarte bine aici, mi-au plăcut foarte mult oamenii din festival, publicul român, iar la sfîrşit mi-au dat şi marele premiu. A fost un moment perfect pentru mine. Am amintiri foarte frumoase din acea perioadă şi atunci cînd am fost invitat de Mihai să fiu membru al juriului am sărit în sus de bucurie. A venit la momentul potrivit. Acum lucrez la editarea ultimului meu film şi am sentimentul unei vacanţe după nouă luni de muncă.

A.C.: 2. Cum ţi-a influenţat premiul de la TIFF cariera de regizor?
S.L.: Cînd am ajuns şi am văzut ce alte filme sînt înscrise în competiţie nu aveam nicio speranţă. Nici cea mai mică speranţă. Desigur, e foarte important pentru cariera unui regizor să fie prezent la festivaluri, să cîştige premii. Premiul de aici are pentru mine în primul rînd valoare sentimentală. A fost o mare onoare. Să vezi că filmul tău are succes departe de ţara ta, că oamenii se pot regăsi în povestea pe care o spui, că sînt emoţionaţi. Cînd se întîmplă astfel de lucruri e ca şi cum s-ar petrece un miracol. În acelaşi timp e foarte important să primeşti premii pentru că îţi consolidează imaginea filmului. În concluzie, sînt şi părţi pragmatice atunci cînd e vorba de un premiu, dar şi, inevitabil, părţi care ţin de latura personală.

A.C.: 3. Filmul tău a avut un parcurs impresionant. Ai participat la foarte multe festivaluri, ai luat şi multe premii. În plus, succesul filmului tău a fost legat de ideea unui val nou în cinema-ul chilian apropiat de cel românesc prin faptul că ambele au fost etichetate ca "poor cinema". Ce crezi despre această alăturare?
S.L.: Totul a început cu un film mic care treptat a început să aibă propria sa viaţă şi, în cele din urmă nu s-a mai oprit. A depăşit orice aşteptări: mai mult de 150 de festivaluri, foarte multe premii. La fiecare festival ne ascundeam ca şi cum am fi făcut ceva rău şi aşteptam reacţiile. Eram tot timpul uimiţi şi ne întrebam "Ce am făcut? Ce se întîmplă?". Cred că există anumite puncte de legătură cu noul cinema românesc. Mai ales în termeni de atitudine. Viziunea personală asupra politicului, atenţia acordată unor poveşti mici din care încercăm să creăm impresia unui tot.

A.C.: 4. Cum te raportezi la ideea de nou cinema chilian? Simţi că există o legătură între regizorii care sînt puşi sub această etichetă? Sau, dimpotrivă, te vezi separat de toată această catalogare?
S.L.: Există o legătură inevitabilă pentru că toţi avem vîrste apropiate, facem filme în aceeaşi perioadă, sîntem dintr-o ţară îndepărtată. E mai practic să alături nume şi să le pui sub un titlu comun. Dar nu am planificat nimic, nu ne-am spus "o să facem filme aşa şi o să urmărim asta sau asta". S-a întîmplat pur şi simplu. Şi după ce s-a întîmplat oamenii au început să facă legăturile. Aş spune că acum e o perioadă foarte interesantă pentru Chile în ceea ce priveşte cinema-ul. E mult entuziasm, oameni tineri care fac filme din perspective diferite, cu o puternică dimensiune personală. E foarte interesant să faci filme în asemenea condiţii.

A.C.: 5. Care sînt aşteptările tale faţă de un film? Ca membru al juriului ce vei urmări la filmele din competiţie?
S.L.: Cred că întotdeauna caut să descopăr forţa unui film. Aştept să fiu inspirat de filmele făcute de altcineva. Pentru mine cele mai importante puncte sînt descoperirea unei forţe personale care individualizează şi să fiu emoţionat, impresionat de ceea ce văd. Într-o anumită măsură, să îmi schimbe viaţa, să le resimt ca pe un cîştig.

A.C.: 6. Ai menţionat că lucrezi de ceva vreme la un nou proiect. Despre ce este vorba? Ai păstrat tehnica dialogurilor improvizate sau te-ai îndreptat într-o altă direcţie?
S.L.: Are multe puncte în comun cu celălalt film. E un film despre Crăciun. De fapt e o reinterpretare a genului. În acelaşi timp este un film despre adolescenţi. E povestea a trei adolescenţi orfani (într-un sens metaforic) care petrec seara de Crăciun împreună şi ajung să improvizeze ideea de familie. Găsesc refugiu în această întîlnire şi trec printr-un fel de iniţiere, îşi pierd inocenţa şi abia apoi devin capabili să aibă control asupra propriilor vieţi, se maturizează. Este din nou bazat pe improvizaţie, nu le-am dat un scenariu fix. Dar de data aceasta e un film mai sofisticat din punct de vedere vizual. Are mai multă putere. Celălalt era mai degrabă punk.

A.C.: 7. După succesul pe care l-ai avut cu La Sagrada Familia cum crezi că va fi receptat următorul tău film? Eşti nerăbdător să îl termini sau simţi deja o oarecare presiune? Acum trebuie să menţii ceea ce ai obţinut...
S.L.: E un amestec de sentimente. Întotdeauna am impresia că tot ce fac e groaznic. E modul meu de a mă raporta la propriile filme. Chiar şi aşa, am impresia că acum e un amestec de teamă şi de speranţă. Mai întîi teama şi apoi speranţa. Mai întîi am impresia că o să fie un dezastru, apoi îmi spun că trebuie să aştept şi reacţia celorlalţi. Acum sînt destul de mulţumit de felul în care merg lucrurile cu noul film deşi mai am multe de făcut. O să fie gata la sfîrşitul anului. Am 70 de ore de filmare care necesită un proces de editare foarte atent. Acum lucrez şi apoi o să văd ce o să se întîmple. Sper doar ca oamenii să nu fie foarte confuzi în legătură cu numele meu. Mi-am recăpătat numele pe care l-am avut pînă la vîrsta de zece ani, am reluat legătura cu tatăl meu şi simt că trec printr-o perioadă de schimbare a identităţii. De asta nici nu îmi e atît de teamă pentru că simt că fac primul meu film din nou.