It's Only Rock'n'Roll (I)

Pe frontispiciul celui mai sordid şi mai cult club din Belgrad tronează un citat din revista Time, circa 1953: "Există o muzică pervertită numită rock'n'roll, dar n-o să reziste mai mult de cîteva luni". Evident, prognoza a fost niţel hazardată: zgomotul iritant de chitară a supravieţuit cu încăpăţînare, în ciuda faptului că, o dată la cîteva luni, i s-a proclamat cu insistenţă decesul. Alt lucru pe care rock-ul îl tîrîie în coadă ca pe-o tinichea este eticheta de "corupător de suflete" aplicată de majoritatea morală (alcătuită, în mare parte, din părinţi care au brusc revelaţia că habar n-au ce se întîmplă în sufletele şi minţile copiilor lor) şi speculată de o presă debilă, mereu în căutare de noul baubau. De la coapsele mişcate, chipurile, prea decadent de Elvis, la aşa zisele îndemnuri sataniste ale grupurilor heavy metal, argumentele înfierătoare s-au strîns, mereu, în acelaşi loc: rock-ul e demonic. Uneori, această isterie ia aspect de vînătoare de vrăjitoare - dăunăzi am văzut cum doi cocalari agresau cîţiva "emo", arătîndu-le cum să se taie şi strigîndu-le: "Ştiţi, bă, penalilor, cum dai jos un emo dintr-un copac? Tai funia!". Parcă solidar cu spiritul gotic al găştii emo, TIFFul 2008 a pregătit o selecţie de rockumentare despre vreo 3 legende moarte (şi despre unele alive and kicking, chiar dacă nu foarte verzi).

Joe Strummer: The Future is Unwritten
Documentarul lui Julien Temple, bogat şi extaziant, nu e o simplă biografie a mult regretatului frontman de la The Clash şi cu atît mai puţin o hagiografie. E analiza convulsiilor societăţii britanice de la finalul anilor '70 şi a excitantei culturi pop, deseori auto-distructivă, pe care a produs-o. Joe Strummer are toată pasiunea şi energia acelui sound. Temple îi adună pe foştii prieteni, iubite, colegi de trupă ai lui Strummer în jurul unor focuri de tabără, lucru ce dă confesiunilor o calitate intimă, ritualică. Un film care, printre alte subiecte insalubre, abordează îmbătrînirea, mortalitatea, depresia şi trădarea şi care nu e deprimant, ci devine o experienţă incandescentă celebrînd fecunditatea, reticenţa, disperarea privată şi capacitatea regeneratoare a lui Strummer, amintindu-ne ce contradictorie şi uluitoare poate fi existenţa umană.

Patti Smith: Dream of Life
Au fost puţine lucruri care să îndulcească gustul amar lăsat de una dintre cele mai slabe competiţii din istoria festivalului de la Berlin din 2008 (cîştigătorul, controversatul Tropa de Elite, proiectat la Drive In). Poate doar excitarea produsă de cîteva prezenţe iconice: un moment pur a fost cel în care Patti Smith s-a revoltat la conferinţa de presă a documentarului Dream of Life împotriva etichetei de "punk rockeriţă" care i se aplică de "jurnaliştii leneşi". A sfîrşit prin a aduce în extaz audienţa, interpretînd la o chitară rece una dintre piesele ei celebre, My Blakean Year. Cum proiecţia cu filmul am pierdut-o atunci, mă aştept la ceva cel puţin la fel de bulversant.

Lou Reed's Berlin
În rockumentarul lui Julian Schnabel, autorul lui The Diving Bell and the Butterfly, miticul Reed reconstituie nişte concerte clasice, de acum 30 de ani. Scena e copleşită de o trupă uriaşă, un cor, nenumăraţi cîntăreţi de back up, o orchestră cu instrumente de suflat şi secţiune de corzi. Toate acestea, combinate cu incredibila poezie a interpretării lui Lou, sună divin.