Woody Allen - pasa proastă - Cassandra's Dream

Prin cine ştie ce capriciu, s-a nimerit să avem acum, în plină vară, două filme de Woody Allen pe ecrane - penultimele două, căci între timp omul a mai făcut unul pe care l-a prezentat, după obicei, la Cannes. Asta la capitolul veşti bune. Căci dacă, fie şi în cheie minoră, Scoop îşi nimerea perfect cam toate accentele, Cassandra's Dream, povestea celor doi foarte diferiţi fraţi cockney care ajung, printr-o serie de circumstanţe, să accepte să comită o crimă, e aproape complet ratată. Dincolo de localizarea diferită, premisa e foarte apropiată de cea a bătrînului Sidney Lumet în infinit superiorul Before the Devil Knows You're Dead - pe care n-am avut, însă, şansa să-l vedem adus pe marile ecrane româneşti.

Pe scurt, avem doi fraţi nu tocmai înstăriţi, Ian (Ewan McGregor) şi Terry (Colin Farrell), unul singur şi cam ameţit, dar aparent onest, celălalt aflat de ceva timp într-o relaţie, dar parcă mai preocupat de tot soiul de scheme şi pariuri şi destul de evident cu ceva lipsuri la capitolul morală. După diverse încurcături şi disperaţi să obţină rapid nişte (mulţi) bani, cei doi se trezesc acceptînd oferta unsurosului lor unchi bogat (Tom Wilkinson în genul de rol secundar pe care îl face practic cu ochii închişi) de a-i ucide un fost asociat devenit indezirabil. Sîntem, deci, în acelaşi gen de setting pulp adoptat şi de precedentele Match Point şi Scoop, numai că miza e aici cît se poate de gravă de la început. Şi nu se schimbă pe parcurs, deşi, paradoxal, avînd în vedere ipotezele iniţiale, problemele vin din cu totul alte părţi decît acelea la care te-ai fi aşteptat. Şi conştiinţa - această mare obsesie a regizorului, dar şi idolului său mărturisit (şi antinomic), regretatul Ingmar Bergman - joacă un rol netrivial. Şi răsare tocmai acolo unde nu ai fi bănuit.

Dar prea mult din poveste, mai ales începînd cu planificarea, înfăptuirea şi consecinţele foarte încurcate ale monstruozităţii, par tributare mai curînd şi în primul rînd unei scheme şi unor teze prestabilite decît logicii narative. Sau plauzibilităţii personajelor. De la Crimes and Misdemeanors, via Match Point, pe Allen l-a tot preocupat istoria asta cu oameni obişnuiţi care se trezesc în ceva mult peste ei şi ajung să facă lucruri pe care nu şi l-ar fi imaginat - în speţă, să ucidă. Ca şi, de-o viaţă, răfuiala cu idei ca divinitate, transcendenţă sau "sensul existenţei". Doar că aici, dincolo de exterioarele într-adevăr atrăgătoare ale celor doi protagonişti - McGregor şi Farrell arată bine şi Allen chiar nu se sfieşte să exploateze asta - mai nimic nu funcţionează. Nici chimia dintre fraţi, nici povestea - de o răceală şi detaşare clinice şi sunînd mai curînd a înşiruire de paşi prestabiliţi spre o concluzie dinainte ştiută -; şi nici personajele feminine care sînt atît de şterse încît aproape ajungi să tînjeşti după formele spectaculoase şi vocea seducător-tabagică a Scarlettei Johansson... Ceea ce avînd în vedere minimele calităţi artistice ale domnişoarei spune ceva despre calitatea acestei realizări. Care nu funcţionează nici la nivelul umorului - multe dintre poante fiind fie facile, fie contrafăcute. Ca şi filmul, de altfel. Pe care îl iertăm, totuşi, pe moment - la un film pe an nu au cum să-ţi iasă toate bine. Sperăm doar că Vicki Cristina Barcelona va fi altfel...