Woody negru - Cassandra's Dream

Cineva care n-a văzut în viaţa sa un film de Woody Allen (punem cazul!) ar putea crede, cu Cassandra's Dream în faţa ochilor, că autorul lui este unul dintre acei pesimişti incurabili, pentru care Viaţa e-o tragedie (în orice caz, o farsă tragică), Omenirea - o adunătură de mafioţi criminali, iar Speranţa, o corabie scufundată.

Cassandra's Dream chiar asta este (nu o corabie, ci o barcă), iar filmul lui Allen se cheamă la fel ca barca; un mod ironic de a spune că acest titlu, chiar dacă nu se scufundă, nu poate promite decît nălucirea celei mai neluate în seamă dintre profetese (din miturile greceşti)...

Allen a făcut un fel de "va urma" la povestea din Match Point (plasată tot la Londra), părîndu-i-se, probabil, că faptul că acel film se termina cu "bine" a fost o glumă necugetată. Aşa că a revenit - de astă dată, coborînd două trepte pe scara socială şi imaginînd o situaţie în care doi fraţi, ajunşi la ananghie, trebuie să ucidă cu sînge rece. Fraţii sînt interpretaţi de Ewan McGregor şi Colin Farrell, iar unchiul machiavelic - care-i împinge la dezastru - de Tom Wilkinson (unul dintre stripperii din The Full Monty).

Sîngele, deşi acelaşi, nu are aceeaşi temperatură în venele fraţilor. Ian (McGregor) se dovedeşte de un cinism pe care nici el nu-l bănuise, în timp ce Terry (Farrell, excelent), în ciuda aparenţelor de dur, este plin de acea gelatină pe care unii o numesc "conştiinţă". Asta complică lucrurile, întrucît unchiul Howard - obişnuit cu contractele - n-are ce face cu gelatina: fraţii se trezesc în corzi, luaţi la pumni de contractul semnat cu unchiul, bumbăciţi şi buimăciţi, nelăsaţi să respire, şi cu arbitrul conştiinţei trăgîndu-l pe Terry deoparte - căci, deşi cu ochii umflaţi, acesta e singurul care mai vede totuşi ceva.

Cassandra's Dream e un film negru ca smoala şi neutru ca un contract. Dacă visul înseamnă speranţă, atunci Cassandra's Dream e un coşmar. Dar Woody Allen nu a fost niciodată mai aproape de o economie a mijloacelor care-l duce drept la ţintă. Nu are eleganţa şi flamboaianţa sofisticată din Match Point, căci nu e un meci de tenis, ci unul de box. Şi, în felul său (un fel de Irina Palm fără sex, fără sens şi fără happy-end), este perfect.