Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2008

De la TIFF 2008 adunate (VI)


, , , ,

AperiTIFF, iunie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Sageata Lo Bueno de llorar / About Crying
O masă pe sfîrşite. Doi oameni. Tăcere şi distanţă. Apoi mişcare, dar tot fără vorbe. Lo Bueno de llorar / About Crying e al treilea lung metraj al lui Matías Bize, "cel mai promiţător cineast chilian" din noua generaţie dacă e să-i credem pe ultra-snobii de la Cahiers du cinéma - şi nu doar pe ei, aţi putut vedea anul trecut En la cama (2005) şi anul acesta Sábado (debutul din 2003) - şi continuă maniera deja recognoscibilă intimist-vivace-melancolică, zăbovind delicat asupra tăcerilor care urlă aproape insuportabil şi a mărturisirilor în oglindă ce sapă adînc în ultimele zvîcniri ale unei relaţii muribunde. Vera (Vicenta N'Dongo) şi Alejandro (Alex Brendemühl) sînt cuplul pe cale de dezintegrare într-o noapte barceloneză sumbru / asurzitoare, rătăcind pe străzi, pierzîndu-se în subsoluri petrecăreţe şi coborînd, lent, spre un mal al mării care e martorul semi-silenţios al unui final ambiguu şi deschis ce se lipeşte de minune peste încă o felie amar-răscolitoare din viaţa unor oameni obişnuiţi în care riscăm să ne recunoaştem mai mult decît am vrea. Căci cel mai mare talent al lui Bize e tocmai acela de a pune în imagini viaţa aşa cum e şi a face sufletele şi interioritatea autentică să irumpă. (Carmen Mezincescu)

Sageata Om Shanti Om
Remarcabila peliculă a regizoarei Farah Khan reuşeşte să îmbine ishtyle-ul inconfundabil al Bollywood-ului cu bogăţia referenţială şi autoreferenţială a filmului contemporan. Om Shanti Om recreează cu umor, sensibilitate şi un buget considerabil, atmosfera din jurul filmelor indiene ale anilor '70. De remarcat o scenă delicioasă de 10 minute în care puteţi vedea pe acelaşi ecran toate numele mari ale Bollywood-ului - motivaţia pentru enorma listă de mulţumiri din deschidere. Superstarul Bollywoodian, Shakrukh Khan (Om Prakash Makhija/ Om Kapoor) livrează la fel ca în deja clasica saga romantică Veer-Zara (2004) un personaj complet, formidabil atît în ipostazele romanţios-emoţionante cît şi în momentele de comic relief sau în item song-urile specifice genului. Şi deşi Om Shanti Om abundă în referinţe interne (pe care, din păcate, doar adevăraţii consumatori de filme bollywoodiene le vor prinde), veţi surprinde chiar şi o serie de trimiteri la pelicule hollywoodiene (Gone with the Wind, Titanic) sau europene (Kopps în spumoasa secvenţă a lui Akshay Kumar). Dacă în mai recentul şi mai slabul Tashan (2008) se conta pe acelaşi tip de slalom inteligent între omagiu, pastişă şi parodie pe pharmoola films ca în Om Shanti Om, filmul văzut în proiecţie unică în aer liber la TIFF 2008 îşi datorează succesul fantastic mai mult căldurii şi energiei pe care o emană în afara tuturor acestor elemente, dialogurilor spumoase şi timpului acordat construcţiei personajelor principale. În încheiere, voi menţiona doar că întreaga redacţie AperiTIFF îşi va începe ziua de muncă la 6:30 dimineaţa pentru a putea fi şi noi prezenţi la proiecţia de deseară. Nu ştim unde veţi fi voi, dar noi ne pregătim să ne dezlănţuim în ritmurile indiene ale item song-urilor. (Radu Meza)

Sageata PVC-1
Regizorul american de origine greacă Spiros Stathoulopoulos merge în Columbia, ia camera pe umăr şi reconstituie în timp real drama unei soţii de fermier care se procopseşte cu un guler din PVC în care se ascunde un frumos mecanism alcătuit din dinamită şi ceas. O armată (şi ceva poliţie) de oameni se agită, aleargă, strigă, îşi smulge părul din cap, încercînd să înlăture neobişnuita bombă amplasată la gîtul femeii de un grup de terorişti în căutare de recompense. Însă PVC-ul nu se taie cu una, cu două: deşi la început eşti tentat să nu iei prea în serios acest film no-budget filmat parcă de un grup de copii cu imaginaţie bolnavă pe care bunica nu îi supraveghează cum trebuie în vacanţa de vară, suspansul devine înnebunitor spre final, cînd gluma se îngroaşă şi începi să înţelegi că nu e de glumit: pînă şi cele mai absurde coşmaruri pot deveni realitate mai uşor decît ne-ar plăcea să credem. Neliniştitor de franc şi necenzurat, PVC-1 e un vis urît în care intri pe nesimţite, dar din care te trezeşti cu greu, mult după ce ieşi la lumina zilei şi încerci să îţi vezi de viaţă. Ceea ce s-ar putea să nu mai fie o sarcină atît de simplă de acum înainte. (Toma Peiu)

Sageata Sábado
După surpriza de anul trecut numită En la cama, în două personaje în spaţiul unei camere, anul ăsta TIFFul aduce debutul absolut dement al regizorului chilian Matías Bize, despre mai multe personaje, filmate în spaţiul unei sîmbete de un "vecin" aspirant la meseria de operator. Vă jur că nu veţi rîde nicăieri mai mult decît în acest film catastrofă filmat rudimentar, jucat şi scris delirant, care dezvăluie potenţialul imens al acestui chilian care începe să se facă tot mai simţit ca o adevărată forţă a naturii. Să dispară toţi închipuiţii care fac din filmatul din mînă ceva artsy-fartsy: camera lui Bize e de o inocenţă şi un comic monstruous. Sábado nu e altceva decît ceea ce ar fi trebuit să fie un film făcut la o nuntă şi se supune în întregime "esteticii" respective. Şi toţi cei care am simţit că nunta în faţa camerelor e unul dintre cele mai sinistre lucruri posibile, ne vom simţi răsfăţaţi din plin. Nu săruturi ţepene şi în reluare, la comanda lui nea Pandele cameramanul pe care îl mai şi plăteşti o avere, ci un mire în pielea goală care se tîrăşte cerînd iertare în genunchi cu crăpătura fundului spre cameră şi care încearcă frustrat să-i dea acesteia un picior cu penisul fluturîndu-i în vînt. Umorul lui Bize e la limita crăpării, dar pînă la climax mai e. Nunta se transformă în reality show şi din reality show într-o dramă subtilă şi profundă. (Laura Popescu)

Sageata Sextet
Eddy Terstall continuă seria de filme dedicate obiceiurilor amoroase ale olandezilor, după Simon, apărut în 2004. Sextet e un romance rezolut, care îşi bagă de la început în cap să spună şi să arate tot, dar fără să se ia mult prea în serios, fiind, totuşi, o povestioară frivolă despre sex. La fel ca şi britanicul Scenes of a Sexual Nature, Sextet nu vrea, pe cît posibil, să lase neconsolat niciun "focus group", aşa că aflăm despre problemele de adaptare socială/rasială/riverană a unor lesbiene doldora de prejudecăţi hilare, de dorinţa altora două de a avea un copil, aşa cum a lăsat Dumnezeu pe pămînt, fapt pentru care se trezesc pe cap cu doi hăndrălăi unguri din Transilvania ("gyere ide te budos kurva" - e frumos să auzi asta şi altundeva decît pe Eroilor) sau de escapada flască a unui scriitor celebru (aduce cu Dan Chişu) cu o admiratoare in her prime, neconsolată acasă de soţul plecat la War Games sau de un pariu între doi fraţi rămaşi fără activitate pe durata vacanţei. Niciuna dintre poveşti nu e completă şi nici nu prea vrea să se termine, problemele sexuale fiind deja atît de anonime în Olanda, încît Terstall nu se poate mobiliza să facă din ele naraţiuni de sine stătătoare. De fapt, pare ocupat să mai bage cîte un fitil în (exageratele, dar hazliile) relaţii olandezo-belgiene sau în mediul cinematografic academic, unul mult prea supus, crede Terstall, temelor politice sau sociale - rasism, violenţă etc. Mai degrabă are chef să adune la un loc nişte poveşti banale (cu nuditate din plin, deci e de mers la filmul ăsta) despre cît de plictisiţi sînt olandezii cînd vine vorba de sex şi probleme conexe. (Mark Racz)



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2008


0 comentarii

Spacer Spacer