Festivalul de la Berlin - Goana după filme

Sau mai bine spus, după locuri, pentru că trebuie să te mişti foarte repede şi să n-ai varice - ca să poţi sta în picioare 20 de minute - ca să prinzi un loc în sală. Dacă se umple sala, nu mai ai voie să intri să stai pe jos.

Anul trecut era mai aerisit. La 3500 de ziarişti nu s-a întîmplat decît la Gangs of New York să se suplimenteze vizionarea cu încă o sală. Acum sunt 4000 de ziarişti şi a devenit o regulă ca la vizionările de la ora 16, din competiţia oficială, să se mai dea o sală, ca să vadă măcar o parte din acreditaţi filmele.

E obositor şi frustrant cînd faci coadă şi te bagi chiar în faţă ca să vezi un sirop hollywoodian, cum e The Missing al lui Ron Howard, un ' western metafizic' petrecut în 1885, în care vrăjitoriile unui 'brujo' dau un vădit aer kitsch- ne amintim de suvenirurile indienilor cumpărate probabil din aeroport. Deşi Cate Blanchett e minunată, călăreşte bine, iar Tommy Lee Jones pe post de tată e la fel de băţos şi de demn ca de obicei, filmul te plictiseşte pentru că ştii cu 5 minute înainte ce se va petrece. Ba chiar cu puţină imaginaţie poţi extrage intriga şi o poţi muta în orice context imaginar posibil. Şmecheria ar funcţiona şi dacă traficul de fete s-ar face cu emigrante est-europene. Eu nu-l iert însă pe Howard pentru felul în care face din indieni nişte vrăjitori malefici.

Dar adineaori am văzut un film care mi-a plăcut, Beautiful Country de Hans Petter Moland. Regizorul e norvegian , acţiunea se petrece în Vietnam, unde un tînăr visează să ajungă în America ca să-şi cunoască tatăl. Băiatul e sărac. El ajunge cu o barcă în Malaezia, acolo e prins şi stă în lagăr, fuge din nou cu un vapor , o grămadă de prăpădiţi plătesc bani grei ca să ajungă de fapt sclavi în America. Şi pe urmă chiar ajunge în America, dar e o Americă văzută la piciorul broaştei, nici vorba de America din, de pildă, Something's Gotta Give, comedia lui Nancy Meyers, cu Diane Keaton şi Jack Nicholson, prezentată în afară competiţiei, unde totul e curaj şi alb-bej. Dar filmul lui Moland, deşi l-aş fi vrut să evite sentimentalismul, are cîteodată tăietura crudă care te face să-l creditezi ca fapt de viaţă.


Nu mai pot scrie mai mult. Alerg la conferinţa de presă a lui Beautiful Country. Sunt curioasă dacă a venit Tim Roth, care joacă rolul unui căpitan de vas. Apare puţin, dar i-am înfulecat toate expresiile. Din ce am văzut pînă acum, filmul lui Moland mi-a plăcut cel mai mult. Dar nu extraordinar, adică nu în toate pliurile. Filmul lui Patrice Leconte nu mi-a spus nimic nou, cel croat , tot din competiţie, Martorii mi s-a părut că nu spune ceva nou, Boorman-ul îl văd azi. Sper să am timp să văd ceva din secţiunea consacrată Hollywoodului anilor 60-70. Sunt nişte Altman-uri vechi şi Terrence Malick.