La a 54-a ediţie a Berlinalei, peştişorul de aur mi-a îndeplinit o dorinţă: To livadi pu dakrisi/"Dumbrava plîngătoare", prima parte (170 de minute) a Trilogiei grecului Theo Angelopoulos - pe care mulţi îl dădeau cîştigător cert al "Ursului de Aur" -, nu a primit nimic!
Theo ar fi avut nevoie de acest Urs ca să-şi încheie o altă "trilogie" (Leul de Aur la Veneţia & Palme d'Or la Cannes) sau, cum spunea cineva, ca să-şi completeze Grădina Zoologică... N-a fost să fie, şi astfel academismul autosatisfăcut al lui Angelopoulos (acest Sully Prudhomme al celei de-a şaptea arte, manierist şi pompierist) a primit o labă de urs peste figură.
La Berlin mi-am permis o butadă: festivalul ăsta ar fi foarte mişto dacă n-ar fi filmele. Acum o retrag în mod public: filmul care a cîştigat "Ursul" (Gegen die Wand/"Cu capul de perete", al turco-germanului Fatih Akin) este viu, vînos şi adevărat. Are ceva din incandescenţa lui La vie revee des anges. Nu "societatea", ci indivizii care se dau cu capul de ea. Interpreţi care dau totul. Tonul just. Mai puţină deprimare, mai mult cinema. Pe hîrtie nu părea decît o telenovelă. Un cuplu de turci din Hamburg. Ea (jumătate vîrsta Lui) îi propune s-o ia de nevastă, ca să scape de-acasă. Mariaj de formă: el se culcă în continuare cu amanta lui (o coafeză), ea - cu alţii & alţii. Dar lucrurile se complică: Ea se îndrăgosteşte de El, El se îndrăgosteşte de Ea, El intră la-nchisoare (omor din amor), Ea pleacă la o rudă din Turcia. Trec anii. El se duce după Ea, Ea acceptă să-l întîlnească, fac sex (pentru prima oară!), El îi propune să plece cu El, Ea zice da, apoi se răzgîndeşte (acasă are un copil şi un soţ), The End. Nu "happy", ci "rupt din viaţă". Atît de "rupt", că mi-am stors batista de cîteva ori! Turcii ăştia...
Dar şi francezii: în Confidences trop intimes al lui Patrice Leconte (care n-a luat nimic), Sandrine Bonnaire nimereşte din greşeală în biroul lui Fabrice Luchini. Ea crede că e la psihanalist, el ştie că nu e decît expert financiar. Dar, pînă să-i spună, ea îşi deşartă deja sacul de nefericiri, iar el se îndrăgosteşte. Tot ceea ce în filmul turcului este pasiune, tumult, lacrimi devine - la francez - pudoare, tentativă, litotă. Confidences trop intimes (care a ieşit şi pe ecranele franceze, cu mare succes pare-se) nu este decît o "piesă de cameră", dar este cea mai frumoasă "piesă de cameră" a lui Leconte: un film adult & sofisticat pentru un public adult & sofisticat, undeva la confluenţa dintre Sautet şi Henry James. Cu o Bonnaire emoţionantă şi un Luchini care - pour une fois! - tace şi ascultă (iar cînd e singur dansează - pe un soul rock; credeţi-mă, dansează al dracu' de bine!).
El abrazo partido/"Îmbrăţişarea fugară" al argentinianului Daniel Burman a luat, la fel de meritat, Marele premiu al juriului, dar şi Premiul de interpretare masculină (uruguayanul Daniel Hendler, a cărui bunică provine din România). O comunitate de evrei din Buenos Aires, strînsă în jurul unor mici arcade comerciale. Toată lumea ştie ce face vecinul, cu cine se culcă blonda de la biroul de turism, şi de cîte ori pe zi, dar nimeni nu ştie - sau nu vrea - să-i spună lui Ariel, mezinul familiei Xman, de ce a plecat tatăl său în Israel, să se înroleze în armată în timpul Războiului de şase zile... Ariel ar vrea să emigreze în Polonia (de unde a venit bunica sa maternă, supravieţuitoare a Holocaustului), şi - în general - ar vrea să plece, să fugă, să scape de micile probleme ale unei familii de care i se cam rupe. (Ariel partido, aproape un pleonasm...) Dacă vă gîndiţi: evrei, Polonia, Holocaust, trebuie că-i un film "grav", cu tematică "grea" şi "mesaj", aflaţi că nu-i deloc aşa: filmul lui Burman este, de fapt, o (foarte amuzantă!) comedie de moravuri, în care "tema căutării" (= tatălui, = originilor) este însăilată discret în textura poveştii. Nimic strident, nimic demonstrativ. Exemplu: vizita lui Ariel la bunica sa, supravieţuitoarea. Ea îi arată nişte poze, "Cele mai bune prietene din copilărie... doar eu am rămas în viaţă." Şi-i spune povestea ei, cum a emigrat, cum era dizeuză într-un şantan, cum l-a cunoscut pe Bunicul şi, din acel moment, acesta i-a interzis să mai cînte. "Şi-acum de ce nu mai cînţi?", o-ntreabă nepotul. Bunica se-apucă să cînte (cîntec de pahar klezmer!). Ariel, plictisit, pleacă. Aparatul se-ntoarce în casa bătrînei care, singură, în picioare în faţa oglinzii, cîntă... "Şi nu s-a mai oprit din cîntat", spune - ironică - vocea lui Ariel, din off...
Death in Gaza este titlul unui documentar tulburător realizat de James Miller, prezentat în secţiunea "Panorama". James Miller n-a fost la Berlin să-l prezinte. James Miller - cîştigător al cîtorva premii Emmy şi Bafta, tatăl a doi copii - a murit în timp ce filma acest documentar, în 2003, la vîrsta de 34 de ani... Ce s-ar putea spune despre emoţia copleşitoare cu care, ştiind acest lucru, vezi imaginile filmate de el? Că ele, imaginile, sînt încă şi mai copleşitoare! Stop cadru: o celulă teroristă palestiniană. Ahmed & Mohammed sînt doi puşti de 11, 12 ani, folosiţi de terorişti în acţiunile lor de guerilă. Adulţii sînt mascaţi, cu cagule pe cap. Copiii sînt cu capul descoperit. Oricum, ei nu contează: îşi fac treaba - de care sînt foarte mîndri - şi fug... Şi dacă, totuşi, sînt ucişi? - întreabă Miller. Una dintre cagule zice: "Ahmed e ca şi copilul nostru, îl iubim ca pe ochii din cap, dar dacă moare, sînt alţi sute în spatele lui gata să-i ia locul!"
În filmul lui Ken Loach Ae Fond Kiss, este un cuplu interrasial - el pakistanez, ea irlandeză - care este terorizat (psihic) de familia "paki". Din ce motiv? Din motiv de "tradiţii": el, Casim, vrea să se căsătorească cu ea, Roisin, dar el e (fireşte) musulman iar ea, catolică. Ea-şi pierde jobul din cauza acestei relaţii, el - familia. Căci familia este un monstru "in disguise", un monstru pufos, calin (vezi ce mult te iubim?) cu mai multe capete (toţi te iubim!) şi-o singură idee (fixă): Casim trebuie să se căsătorească (numai) cu verişoara lui pentru-că-aşa-au-hotărît-părinţii! Există cîteva scene teribile de şantaj sentimental, cînd Roisin este somată de rudele lui Casim să renunţe la el "pentru că-i distruge familia": "Noi ne-am sacrificat pentru el, aşa că acum ne e dator!" - discursul acesta nu diferă prea mult de ce auzi, uneori, chiar în familiile iudeo-creştine. Ceea ce este diferit este ferocitatea cu care această idee este pusă în practică la musulmani, inexistenţa oricărei opţiuni individuale (considerate "egoiste"!). Concluzia: nu există noţiunea de individ, ca atare nici vreun "drept" al acestuia, în lumea islamică; individul este ceea ce este îndeobşte sacrificat pentru "binele" colectivităţii...
În La face cachee de la lune, filmul lui Robert Lepage premiat de FIPRESCI pentru secţiunea "Panorama", Lepage (un foarte important dramaturg şi regizor de teatru canadian) joacă dublu rol: un terchea-berchea cu o ipoteză fantezistă despre Univers şi fratele său geamăn, un prezentator meteo gay (pt anecdotă: Lepage este el însuşi gay). Filmul e, de fapt, ecranizarea piesei cu acelaşi titlu scrise de Lepage şi jucate - cu mare succes - şi în Germania, dar nimic - pe ecran - nu "respiră" teatrul! Dimpotrivă: fabulă poetică, ironic-tandră şi plină de umor & imaginaţie despre locul fiecăruia în "univers", despre universul "mic" şi cel "mare" (despre niciunul nu ştim mare lucru...), despre unitate & dualitate, La face cachee de la lune a adus în peisajul peliculelor berlineze acel strop de reverie pe care nu l-am regăsit nicăieri altundeva. Stop cadru: fratele-meteo, rămas în Canada, îl sună pe fratele-univers, plecat în Rusia să-şi prezinte ipoteza "ştiinţifică" (un flaps, evident). Colo ger, dincolo ger. Peştişorul roşu din acvariu (ultimul lucru viu rămas de la tatăl mort) a îngheţat odată cu apa... Ce se poate face? "Fierbe apa", îi zice iubitul fratelui-meteo. "Ai înnebunit?!" - răspunde acesta. "Crezi că, odată dezgheţat, va da din nou din aripioare?..." "Nu, dar măcar îl va putea mînca!" La telefon: "Dacă ţi-e poftă de peşte, cînd vii... în fine, ce să te mai iau pe ocolite: peştişorul tău a murit de frig! Voila. Mă gîndeam că poate-l poţi găti - în fond, a stat la gheaţă..."
Anecdote
* Cel mai haios titlu de film: Capitalist Manifesto: Working Men of the World, Accumulate! de Kim Gok & Kim Sun (coreeni), în secţiunea "Forum"; dar filmul e o prostie
* Cel mai simpatic final: cel de la Hard Luck Hero al japonezului Sabu (tot în "Forum"): toate personajele (6 la număr), în 3 maşini urmărite tot filmul de poliţişti sau gangsteri, se ciocnesc & ajung la spital; va fi o "renaştere" profesională pentru fiecare! - dar filmul este sub nivelul extraordinarului Monday văzut la TIFF 2002
* Cea mai dureroasă comparaţie: Jack Nicholson în Easy Rider (1969) şi Jack Nicholson în Something's Gotta Give (2004)... şi nu mă refer la fizic
* Cel mai sec schimb de replici: Nicholson/Diane Keaton, în S'sGG, înainte de: "Ce metodă contraceptivă foloseşti? - Menopauza!"; dar filmul e un spanac
* Cea mai suculentă: În Confidences trop intimes, Fabrice Luchini spunîndu-i psihanalistului (Michel Duchaussoy): "Je veux savoir ou elle habite", iar acesta răspunzîndu-i: "Tout le monde veux savoir ou est la bite!"
* Cea mai stupefiantă: Un actor din acelaşi film, lui Luchini: "Nu vreau să te culci cu nevastă-mea aici, la tine-n birou - vreau s-o faci la noi acasă, în pat...!"
* Cea mai haioasă scenă: aceea din Gegen die Wand, în care protagonistul (turc stabilit în Germania) ajunge în Turcia, ia un taxi de la aeroport şi urmează acest dialog cu taximetristul: "De unde eşti?" (şoferul, în turcă) - "Din Hamburg." - "Din Hamburg!? (şoferul, virînd-o pe germană) Eu sînt din Munchen!" - "Deci eşti bavarez..."
* Cel mai vorbăreţ (torenţial, de-neoprit) invitat: Peter Fonda, prezent la vizionarea copiei restaurate (care a costat 1,2 milioane dolari!) a filmului-cult Easy Rider şi povestind cum, în 1989, tot la Berlin, s-a trezit de ziua lui cu 100 de motociclişti în faţa hotelului, care i-au făcut cadou un tort, şi cum... şi cum... şi cum... Probabil că era high
* Cea mai repetată replică (a aceluiaşi): "Şi nu uitaţi: Columbia urăşte filmul ăsta!"