Între filmele care au participat în competiţia oficială a acestei recent-încheiate a 54-a ediţii a festivalului au existat nişte legături incontestabile, ceea ce poate spune ceva şi despre gusturile selecţionerilor, dar mai mult despre orientarea generală a cineaştilor.
Să luam ca prim exemplu relaţiile interrasiale, exploatate în mai multe filme, printre care şi în cel care a luat Ursul de aur, Gegen die Wand de Fatih Akin (titlul am înţeles ca s-ar traduce prin (Cu capul) de perete), un film german unde, în nuanţe tragi-comice, era vorba despre o poveste de dragoste dintre doi turci care stau în Germania. Curios, filmul nu era, tematic vorbind, departe de cel al britanicului Ken Loach, A Fond Kiss, unde love story-ul leagă o englezoaică şi un pakistanez de a doua generaţie, dar aici sfîrşitul era unul fericit.
Alte filme, foarte multe, s-au jucat cu relaţiile de cuplu şi cîteva au mizat pe eroine feminine, pentru a da seama, probabil, de situaţia unui segment social, uman ingenuu, marginalizat ori amîndouă la un loc.
În Maria Full of Grace, coproducţie columbiano-americană semnată de debutantul Joshua Marston, eroina de 17 ani, gravidă, pleacă din satul ei de lîngă Bogota şi alege să transporte droguri în burtă spre Statele Unite numai pentru a scăpa de spectrul sărăciei şi al plictiselii. Extrem de bine documentat, Marston foloseşte chiar pe post de actor un lider al emigranţilor columbieni din New York, lider care din anii '80 încoace a expatriat vreo 400(!) de femei care au murit pentru că li s-a spart un săculeţ cu drog în burtă. Interpreta, Catalina Sandino Moreno, care a luat Ursul de argint (ex-aequo cu Charlize Theron în Monster), a fost aleasă din 400 de candidate. Senină, sobră şi reţinută, ea chiar are aerul unei sfinte (de unde şi titlul) care plăteşte pentru o alegere greşită, dar care se descoperă la final.
O altă adolescenta era miezul filmului Samaritan Girl, pentru care Kim Ki-Duk a luat Premiul de regie. Nu mai era vorba, ca în Spring, Summer, Autumn, Winter... and Again Spring (văzut la Festasia), de o parabolă budistă, ci de o poveste actuală despre tinerele prostituate coreene.
În altă perspectivă - despre preceptul biblic Să arunce piatra cel ce e fără de păcat, dar Kim Ki-Duk, făcîndu-l pe tată să-l omoare pe unul dintre clienţii fetei, arată că păcatul e ceva ce există în stand-by în fiecare dintre noi.
Toată lumea a iubit-o pe Charlize Theron în Monster de Patty Jenkins (surprinzător, şi el film de debut). Mai grasă, bărbătoasă, cu gură modificată, frumoasă sud-africana e, ce-i drept, de nerecunoscut. Însă mie mi s-a părut că jocul ei era prea fizic şi prea puţin interiorizat. Spre deosebire de ea, Christina Ricci, în rolul iubitei, avea mult mai multe nuanţe. Filmul seamănă foarte bine cu Midnight Cowboy, pentru că arată o călătorie fără întoarcere (prostituata începe să ucidă şi nu se opreşte decît cînd e prinsă), o călătorie în doi (mai exact, două) ireversibilă şi tragică. Regizoarea nu e deloc politically correct. Ea o vede pe eroina serial killer ca pe o victimă a societăţii, dar nu îşi propune decît să arate lucrurile, ştiind că asta face o mai mare impresie. De altfel, numai la final afli că femeia a stat 15 ani în puşcărie, după care a fost arsă pe scaunul electric. Filmul e inspirat dintr-un caz real.
În Before Sunset, Richard Linklater (care pentru Before Sunrise a luat acum 9 ani Ursul de argint) lucrează frumos cu ideea de spaţiu. Tot despre un cuplu e vorba, despre foştii adolescenţi care s-au cunoscut la Viena şi care, după 9 ani, mai maturi şi mai sceptici, se întîlnesc întîmplător la Paris. Dacă nu ar fi ţinut morţiş să arate şi "starea lumii" în momentul actual, neuitînd să bifeze şi ecologia, şi dacă s-ar fi menţinut la povestea de iubire (im)posibilă, aşa cum făcea Before Sunrise, filmul ar fi avut de cîştigat. Chiar şi aşa, a fost printre puţinele filme ovaţionate la vizionările de presă.
Cu prima parte la Trilogy - The Weaping Meadow, Theo Angelopoulos, "cineastul istoriei", atacă metodic odiseea propriei ţări, Grecia. Prima parte, cea care a fost în competiţie la Berlin, durează trei ore şi acoperă zonă dintre anii 1919 şi 1949. Următoarele două vor aduce firul pînă în zilele noastre. Angelopoulos, cu migala lui lentă pînă la a-i exaspera pe unii şi cu simţul istoric apreciat de unii ca pretenţios, prinde istoria prin efectele pe care aceasta le are asupra unui cuplu de îndrăgostiţi.
Filmul care mi-a plăcut cel mai mult rămîne însă El abrazo partido, realizat de tînărul argentinian Daniel Burman şi care a luat Ursul de argint şi Marele Premiu al juriului, protagonistul, Daniel Hendler (roman după o bunică), luînd Premiul de interpretare. O grămadă de poveşti umplu spaţiul unui supermarket demodat, cu bătrânei lenţi şi clienţi puţini. Printre ei, nodul - un tînăr în pană de repere identitare, care e supărat pe tatăl care şi-a lăsat familia plecând în Israel şi care cere cetăţenie poloneză pentru că nu ştie cum să-şi conducă viaţă. Amuzant, cu nişte dialoguri excelente, actori nemaipomeniţi şi cu un tragism extrem de difuz, filmul i-a plăcut, cred, foarte mult preşedinţi juriului, actriţa Frances McDormand, pe care toată lumea de la Berlin o admiră pentru deşteptăciunea şi lipsa ei de aere. De altfel, una dintre pozele de la final o arată punîndu-i coarne, ca la şcoală, colegului de juriu, cineastul italian Gabriele Salvatores.
(Deplasare sponsorizată de Coca-Cola România)