Cînd a apărut pe ecrane Marfa şi banii, am scris în Libertatea că este "cel mai bun film românesc din ultimii cinci ani." Apoi l-am cunoscut şi pe autorul lui, Cristi Puiu, împărţind plăcerile şi plictiselile de-a fi în acelaşi juriu, de-a ne întîlni la festivaluri, party-uri, cocteiluri (ştiu că el ţine o evidenţă strictă a acestora, aşa că le confirm)...
Am fost alături de el la Cannes şi la Salonic, punînd o vorbă bună pe lîngă criticii străini să se ducă să-i vadă filmul (puţini sînt dispuşi să lase competiţia pentru o secţiune paralelă!), bucurîndu-mă de succesul lui - într-un cuvînt, fiind "patriot" (credeţi-mă, nu mi se-ntîmplă prea des!).
Nu eram în ţară cînd a izbucnit scandalul Puiu & Rădulescu versus Pintilie (sau, mă rog, invers). Cînd i-am reproşat, la Berlin, că nu te porţi astfel cu un om care ţi-a întins o mînă cînd ţi-a fost mai greu (e vorba de impasul în care s-a aflat Marfa şi banii, boicotat din toate părţile), mi-a spus că nu cunosc "toată povestea": e drept, cunosc doar lucrurile pe care Puiu însuşi le-a declarat în interviuri; dacă n-a fost întru totul sincer atunci, de ce l-aş crede astăzi, cînd e la cuţite cu Pintilie (Gulea, CNC-ul, TVR-ul, ş.cl.)? Părerea mea despre Cristi Puiu este că nu are un duşman mai mare, în ceea ce-l priveşte, decît Cristi Puiu: are talent, dar talentul său cel mai durabil mă tem că va fi acela de a se pune rău cu toată lumea...
În textul mitraliat în favoarea lui Puiu, "Cum vă place", Cristian Crisbăşan rade tot ce i se împotriveşte, în ideea că "băiatul rău" trebuie apărat de "băieţii şi mai răi" de pe la CNC, că cine nu e 100% de partea lui face jocurile "bătrînilor rechini", e fie "mafiot", fie idiot, etc., etc. E un mod de a privi lucrurile, care are avantajul de a le simplifica pînă devin manipulabile. Dar este o ficţiune, un "cum vă place": Cristi Puiu-"geniu neînţeles", care-a primit Ursul de Aur la Berlin şi-n ţară e înjurat, o-să-şi-ia-lumea-n-cap-şi-o-să plece-din- România-ca-atîţia-alţii - toate astea sînt bune şi convingătoare la o bere, dar nu rezistă unei analize calme şi la obiect.
Probabil însă că, pentru a o face, mai trebuie să precizez două lucruri. Primul ar fi că nu am nici un fel de relaţie specială cu CNC-ul (pe care-l ignor) sau cu UCIN-ul (din care m-am exclus de bunăvoie şi nesilit de nimeni), ba dimpotrivă: am scris împotriva politicii acestor organisme vetuste şi clientelare, declarîndu-mă - în mod lipsit de orice echivoc - în favoarea tinerilor cineaşti. Al doilea ar fi că nici cu Lucian Pintilie nu am o relaţie specială: simpatia pe care (se pare că) o are pentru ceea ce scriu nu m-a scutit să-i spun în faţă, şi să o confirm în cronici, ceea ce cred despre unele filme ale sale - de pildă, chiar despre Niki Ardelean; şi, pentru că veni vorba, nu cred nici că scenariul este atît de extraordinar şi că Pintilie a "stricat filmul": lucrul cel mai bun din film este acel home movie de la nuntă, şi mă-ndoiesc că reuşita lui se datorează altcuiva decît ochiului de cineast al lui Pintilie... Pînă una-alta, Lucian Pintilie este singurul regizor român despre care s-a auzit, cît de cît, în străinătate. Faptul că începe să se audă şi de alţii - mult mai tineri - este, desigur, îmbucurător, dar nu poţi compara o carieră confirmată de cîteva titluri de referinţă cu un debut de carieră marcat de un singur film.
Cum rămîne, atunci, cu "Ursul de Aur la Berlin" pentru Puiu? O spun sec şi pe puncte:
1. Berlinul nu este un festival de scurt-metraje; competiţia rezervată acestui gen este un apendice, o notă de subsol într-un festival de anvergură dedicat lungmetrajelor. Dacă vrei să fii luat în serios ca autor de scurte, trimiţi filmul la Clermont-Ferrand.
2. Ce greutate poate avea un juriu format din 3 (trei) ilustre necunoscute cînd, la orice festival care se respectă (de la Cannes la Clermont), juriul este compus din minimum 7 persoane (în general, personalităţi)!? Ah, dacă cei trei s-ar fi numit Altman, Antonioni şi Bergman...
3. Am văzut, la Berlin, scurt-metraje mai bune decît cel al lui Cristi Puiu. Că a fost preferat Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea este, desigur, foarte bine (pentru Puiu), ba chiar un noroc (chiar Puiu o recunoaşte), dar nu văd de ce eu, în calitate de critic, ar trebui să închid un ochi şi să "mă bucur pentru România"!? Nu cred că Puiu m-a "reprezentat" la Berlin, cum nu cred că Pintilie m-a "reprezentat" vreodată undeva! N-am crezut-o niciodată, n-am de gînd s-o cred nici acum.